Ștefan Dărăbuș, director Hope and Homes for Children România [interviu]

O legăm mereu de câte un lucru mărunt – o zi de mâine însorită, o notă mare la examenul la care nu ne-am pregătit suficient, un loc de muncă mai bun. Dar când să ajungem la visuri ne oprim. O consumăm în bucăți zilnice – dar minuscule și confortabile – la fel de nesățioase ca rația de carne din vremurile de dinainte de 1989. Nu o cerem nici măcar pentru noi până la capăt și rareori luptăm să o oferim celor din jur. O numim speranță. În engleză îi zice hope. Un soț și o soție – Mark și Caroline Cook – au decis să îi mai alăture un cuvânt și să o ofere copiilor. Așa a apărut Hope and Homes for Children, fundație menită să ofere case copiilor orfani, săraci sau vulnerabili. În România, primele proiecte au fost dezvoltate în 1998 și de atunci, zilnic, a fost dusă o luptă cu dramele copiilor instituționalizați. În 2020, echipa HHC România va putea spune că a eradicat instituționalizarea ca formă de protecție a copiilor români. Demersul nu e cuprins în niciun program electoral sau de guvernare, dar e un anunț asumat zi de zi, prin muncă și dorință de schimbare, de mai bine. Pe 18 martie, la Ateneul Român, putem să ne amintim și noi cum se oferă speranță, la cea de-a treia ediție Hope Concert. Vă oferim, până atunci, un interviu cu omul care conduce HHC România. Soț, tată, actor de tinerețe, director al filialei românești a fundației și recent numit director regional pentru Europa Centrală și de Sud al Hope and Homes for Children. Un om dedicat și un profesionist: Ștefan Dărăbuș.

Pentru început, spuneți-ne câte ceva despre Ștefan Dărăbuș: care era meseria la care visați când erați licean?

Aș fi vrut atunci să fac actorie. Lucram într-o trupă de teatru și băteam țara în lung și-n lat, cu spectacole. Îmi plăceau partea de improvizație, jocul dintre actori, tensiunea și emoția care se lega cu publicul. După convingerea care a ținut patru ani, am renunțat în ultima clipă și m-am îndreptat spre filologie.

Cum ați început să vă implicați în acțiunile HHC?

Eram deja student în anul doi și s-a întâmplat să traduc o zi pentru un grup de englezi venit în Maramureș, să vadă un orfelinat. De atunci, am rămas captat de domeniu. HHC a apărut după alți doi ani și a fost un pariu nebunesc, în viziunea celor care mi-erau atunci aproape: o organizație mică, la început de drum, care nu spunea nimic despre tot ce a urmat. Era ca un start-up. O dovadă că lucrurile făcute cu pasiune au forța viselor devenite realitate.

Ce ar trebui cunoscut, în mod esențial, despre HHC și problematica asupra căreia fundația își concentrează atenția – instituționalizarea copiilor?

Suntem aici ca să eradicăm instituționalizarea copiilor ca formă de așa-zisă „protecție” a lor. E o formă aberantă, profund abuzatorie, de-a dreptul diabolică, din păcate încă acceptată și validată în zilele noastre. Ca să fac o analogie – cu secole în urmă erau sacrificați copiii în numele divinităților, aduși ofrandă zeilor. Erau puși pe rug și arși sau erau uciși, în semn de gratitudine religioasă. Era ceva acceptat de societate. Azi, nu-i omorâm fizic, dar îi decimăm psihic, prin instituționalizare, prin ruperea de familia lor, prin neglijență, deprivare de afecțiune și prin indiferență. Așadar, suntem aici pentru că fiecare copil are nevoie de un mediu familial ca să se poată dezvolta firesc. Și vrem să facem astfel încât, în următorii ani, acest deziderat să nu fie doar o lozincă, ci o realitate.

Care au fost principalele dificultăți întâmpinate în relația cu instituțiile din România?

Sunt aceleași dificultăți întâmpinate oriunde în lucrul cu oamenii și cu structuri ale statului anchilozate în anacronism de multe ori, alteori rigide și angrenate într-o inerție greu de conceput. Orgolii uneori nejustificate, opacitate, obtuzitate, rezervă și ostilitate. Asta pe de o parte. Pe de alta, oamenii sunt cei care fac instituțiile, iar mulți dintre ei sunt speciali. Cred că, fără specialiștii din eșalonul doi, mai ales, cel tehnocrat, lucrurile ar fi înțepenite și continuitatea ar fi periclitată. Dar problema serioasă cu instituțiile României e că sunt predispuse la lipsa de acțiune, pe principiul că, dacă nu faci, atunci nu greșești. Așadar, cei care rămân fără probleme în funcții sunt de multe ori și cei care nu fac nimic. Dacă faci, greșești, iar dacă vrei să și inovezi, atunci îți asumi riscuri fenomenale, ca om angrenat în sistemul de stat. Aici e provocarea: să-i găsești pe cei care își asumă riscurile de a face reformă, de a duce țara înainte.

Dar prejudecățile societății despre copiii instituționalizați sau din familii aflate în criză?

Aceleași ca acum zece ani. De ce nu vrem copii săraci într-o clasă cu ai noștri? De ce nu vrem romi într-o clasă cu ai noștri? Din aceleași motive pentru care nu angajăm romi, din aceleași motive pentru care ne uităm lung la oamenii prost îmbrăcați, asta dacă ne uităm cât de cât. Prejudecățile sunt printre cele mai persistente metehne ale omului, iar noi, ca nație cu moștenire comunistă, suntem tarați de prejudecăți. Persistă acestea și pentru că, atunci când le provoci, ești scos din zona de confort și ești obligat să gândești atipic. Persistă pentru că sunt în afara normei, împotriva maselor, împotriva curentului. Și e mai simplu să confirmi o inepție, decât să susții un tip de gândire sau o raționalizare atipică. Vrem să intrăm în rând cu lumea, iar lumea noastră e uniformizată, monocoloră prin diversitatea deja țipătoare de culoare, zgomotoasă, dar fără a spune, de fapt, nimic. Dorind din toți porii individualismul, sfârșim prin a fi, fatalmente, ancorați în canoane și în bigotism.

În ce măsură este anul 2020 un termen limită realist pentru eradicarea instituționalizării ca formă de protecție a copiilor din România?

Mai avem 9.000 de copii în instituții. Acum 15 ani erau 100.000. Mai avem 164 de instituții pentru copii. Acum 15 ani erau aproape 800. Și aritmetica spune că obiectivul acesta e realist. Dincolo de asta, s-a atins un prag critic, s-a depășit un punct de la care nu mai există întoarcere. 2020 e reperul nostru și îl vom urma ca un buldozer.

Cum ați luat decizia de a participa, în 2006, la expediția pe Kilimanjaro, pentru a strânge fonduri pentru proiecte desfășurate în Europa de Est și Africa?

Am escaladat vârful Kilimanjaro pentru că am vrut să fiu alături de cei care ne ajută cu bani. Am vrut să pot vorbi cu ei despre ce facem, să le dau informații din proiecte, despre copii, despre familii, despre colegii mei. Am vrut să văd și să aud ce-i motivează să se pună în ipostaza deloc comodă de a le cere bani altora, pentru a-i da în programele noastre. E o formă de smerenie, pe care o respect, a celor care ne ajută să facem ceea ce facem. Am vrut să simt și eu cât e de greu să strângi bani. Să văd cum e să fii în locul celor care se pun în ipostaza asta fără vreo altă răsplată decât aceea că au făcut bine unor oameni mai vitregiți de soartă decât ei. Și i-am înțeles mai bine. Am înțeles mai bine ce vor cei care ne ajută să ne facem proiectele. Vor să știe cum lucrăm, ce se întâmplă în proiecte, vor să se simtă implicați și conectați la misiunea noastră. A fost revelator. Le sunt recunoscător tuturor celor care pun un leu din banii lor în slujba proiectelor noastre.

Cum a apărut ideea Hope Concert?

Din nevoia de integrare a oamenilor extraordinari pe care-i avem alături, oameni de care ne leagă principii, viziunea asupra vieții, dorința de a pune umărul pentru o nouă societate, pentru o nouă Românie. Din nevoia de a le mulțumi celor care ne finanțează. Din dorința de a da socoteală pentru ceea ce facem într-un an. Astfel, vedem cât de mulți suntem, cât de multe putem face împreună și ce forță reprezentăm. E fenomenal și e energizant. Eu unul primesc energie să pot merge mai departe, după un astfel de eveniment și după atâta chimie constructivă, creativă, între oameni care cred în aceleași lucruri.

Ați început colaborarea cu HHC încă din 1997 și din 2003 sunteți directorul general al fundației. Care sunt poveștile care vă determină să mergeți la serviciu în fiecare zi la fel de motivat?

Sunt miile de vieți cu care lucrez an de an. Sunt sutele de copii și părinții lor, cu care comunic lună de lună. Sunt cei pe care-i văd la birou, pe teren, în comunitățile cele mai marginalizate, cele mai stigmatizate. Sunt cei cu nevoi speciale, dar și cei cu ochii goliți și fără speranță, rupți de părinți și traumatizați până la disperare. Sunt poveștile copiilor mei, ale propriilor mei copii, care sunt fericiți (sper!) dintr-o șansă, prin voia hazardului, pentru că s-au născut în familia mea și nu în alta, nu în sărăcie. Sunt poveștile părinților mei, care m-au făcut să fiu cel care sunt prin afecțiune, prin iubire. Faptul că suntem înconjurați încă de atâta indiferență, de atâta nepăsare mă indignează și mă face să rămân aici, pe niște baricade ale utopiei, după cum spun unii. Utopia că putem face din lumea noastră una mai bună. Utopia că putem schimba în bine viața celor din jurul nostru prin acțiunea noastră directă. Dar hai că nu suntem chiar niște visători – realitatea ne spune că lumea chiar devine mai bună prin ce facem noi și că viața celor din jurul nostru chiar se transformă, dacă acționăm consistent și cu ambiție.

Ce carte ați citi copiilor pentru care desfășurați proiectele HHC?

Asta e o întrebare la care nu m-aș fi gândit. Cred că Orbitor a lui Mircea Cărtărescu. E un jurnal despre trăirile dramatice ale fiecăruia dintre noi, ascunse sub masca lină a fețelor noastre nemișcate. E o carte care spune cât de firavi suntem fiecare dintre noi și cât de arbitrare sunt evenimentele care ne marchează devenirea. În cele din urmă, e o carte despre iubire și despre visele care devin realitate, atunci când ai încredere în tine, atunci când ai oamenii în jurul tău, care să te ajute să ai încredere în tine și să te învețe să iubești.