Potrivit celor mai recente cercetări în domeniu, lexicul românesc actual numără 1.255-1.260 de cuvinte de origine turcă, dintre care aproape 1.010 sunt împrumuturi din limba turcă, iar circa 250 sunt derivate, compuse sau alte formațiuni românești de la cuvintele împrumutate[1]. Majoritatea acestor elemente lexicale reprezintă însă turcisme din perioada osmanlie a influenței turcești asupra limbii române, dintre care la periferia vocabularului [s.a.] gravitează, cu tendințe centrifuge, aproximativ 560 de termeni (540 de împrumuturi și 20 de derivate de la ele), îndeosebi regionalisme, argotisme și termeni referitori la realități ale trecutului, care, deși în curs de a ieși din uz, sunt încă utilizați în anumite contexte specifice[2]. Adesea, marginalizarea turcismelor în cadrul lexicului românesc reprezintă o consecință pentru degradarea semantică produsă la nivelul acestor cuvinte chiar pe terenul limbii române:

Prin etimologie populară, de la tc. caftan („manta orientală, albă, lungă și largă, împodobită cu fire de aur sau de mătase, pe care o purtau domnii și boierii români”) și de la caftangiu („boier care avea grijă de caftanele domnului”) și derivatul verbal a căftăni („a numi pe cineva domn; a boieri pe cineva dăruindu-i un caftan”), prin analogie cu verbul asemănător din punct de vedere formal a cafti (< romaní kafti): „a bate”, s-au dezvoltat și semnificații noi, peiorative, pentru aceste cuvinte, mai ales în argoul infractorilor: caftangiu „bătăuș”, a căftăni „a lovi, a bate”[3].

Derivatul cârdășie, format, prin etimologie populară și analogie cu substantivele cârd și cărdășie: „întovărășire”, creat de la baza lexicală cardaș: „tovarăș” (< tc. kardaș), a căpătat nuanța peiorativă de „întovărășire în scopuri condamnabile; gașcă, bandă, șleahtă”.

Tot prin extindere de sens s-a degradat și dandana, de la tc. „alai militar” la „gălăgie, belea, încurcătură”[4].

Cuvântul dugheană (< tc. dükkân), care în turcă înseamnă „prăvălie, magazin”, a ajuns să semnifice în limba română „o prăvălie mică, sărăcăcioasă și dărăpănată”.

Lichea, la origine cu sensul de „pată”[5], a ajuns să însemne, prin dobândirea unui sens metaforic, „om pătat, secătură”. Fiind un turcism care a rămas în registrul popular și familiar al limbii, acest termen a putut trece foarte ușor în argou; dintre numeroșii termeni peiorativi de origine turcească (ciufut, haimana, lichea etc.) unii sunt foarte frecvenți în argou[6].

La fel de mult s-a depreciat și madea, care însemna, la origine, în turcă, „problemă, subiect, pricină, specie, fel, sort, soi”, astăzi la noi desemnând „un defect, o meteahnă, un viciu, nărav; un om fără caracter, ticălos, soi rău de om”.

Din sensul neutru de „pui al bivoliței; bivol mic”, malac a ajuns să fie și un epitet depreciativ, folosit pentru a desemna „un om gras, greoi și leneș”.

Și în cazul lui manea se poate vorbi de o ușoară tendință de depreciere, la început acest cuvânt având sensul de „cântec de dragoste de origine orientală (mai ales turcească), având o melodie duioasă și tărăgănată”. Apoi, a ajuns să desemneze „numele unui dans popular românesc”, ca astăzi să reprezinte „gen de muzică ușoară românească actuală (compusă pe ritmuri vioaie, inflexiuni și armonii specifice muzicii populare turcești sau, mai des, țigănești)”. În anumite contexte, cu un sens mult mai depreciativ, este folosit mai ales derivatul său, manelist.

Un alt caz de degradare semantică îl reprezintă marafet, la origine cu sens propriu de „știință, măiestrie, dibăcie, talent”, astăzi cu sensul depreciativ de „uneltire vicleană”[7], precum și de „moft, naz, fiță, fason” sau „truc, tertip, înșelătorie”.

Cu sensul originar de „gratis; lucru, problemă, vorbă fără valoare, fără însemnătate; fleac, bagatelă”, prin extindere semantică, moft a ajuns să însemne „capriciu, fason, fandoseală, naz”[8].

Din „om care a dat faliment, falit, sărăcit, ruinat”, mofluz a ajuns să semnifice „un om nemulțumit, bosumflat, ursuz”.

Faptul că puternicul Imperiu Otoman și-a impus violent politica și cultura în rândul Țărilor Române se reflectă, așadar, vădit, și la nivelul vocabularului românesc, până inclusiv în stadiul actual.


[1] Emil Suciu, 101 cuvinte de origine turcă, București, Humanitas, [2011], p. 173.
[2] Ibidem, p. 173-174.
[3] Ibidem, p. 152.
[4] Vezi Al. Rosetti, Boris Cazacu, Istoria limbii române literare. I. De la origini până la începutul secolului al XIX-lea, București, Editura Științifică, p. 340.
[5] Vezi Sextil Pușcariu, Limba română. I. Privire generală, București, Editura Minerva, 1976, p. 317.
[6] Rodica Zafiu, 101 cuvinte argotice, București, Humanitas [2010], p. 51.
[7] Vezi Lazăr Șăineanu, Încercare asupra semasiologiei limbei române. Studii istorice despre tranzițiunea sensurilor, Timișoara, Editura de Vest, 1999, p. 426.
[8] Vezi Al. Rosetti, Boris Cazacu, op. cit., p. 340.

sursa foto