Citește Povești: Liceenii și poveștile care i-au crescut [anchetă]

Campania Citește Povești, inițiată de către Editura ALL, caută să promoveze lectura în rândul copiilor. Pentru o lume mai bună, citește-le copiilor povești! – acesta este sloganul campaniei; și este un îndemn cu care sunt întru totul de acord, deoarece copiii sunt cei care mențin magia vie.

În România nu se citește foarte mult, o arată toate cifrele. Însă există tineri, din ce în ce mai mulți, care aleg lectura ca metodă de petrecere a timpului liber. Și nu numai: frumoasa activitate a „cititului pe sub bancă”, cu care mă delectam și eu în zilele mai lente din Lazăr, rămâne una dintre plăcerile mai mult sau mai puțin vinovate ale tinerilor cititori.

Sorgintea anchetei următoare se găsește în amintirea acestei plăceri. Cum se mai îndrăgostesc liceenii din 2015 de cărți? Ce cred despre proiectele care promovează lectura și cum cred ei că ar putea să îi motiveze sistemul de învățământ din România? Ce li s-a citit în copilărie, ce ar fi vrut să li se citească, ce ar citi ei altcuiva și, mai ales, cum i-ar face ei pe cei mici să iubească lectura? La toate aceste întrebări au răspuns, cu viziuni proaspete și sincere, zece tineri frumoși. Și mi-i imaginez pe fiecare ca fiind un deget și formând împreună cele două mâini necesare pentru a îmbrățișa o poveste bună.

Ce carte te-a făcut să te îndrăgostești de lectură? Ai descoperit-o singur(ă) sau ai fost îndrumat(ă) de cineva?

Teodora Agarici: Prima mea întâlnire cu lectura a luat naștere într-o librărie, în timp ce încercam să trag de timp pentru a nu ajunge acasă să îmi rezolv exercițiile la matematică. Aveam vreo opt ani pe atunci și am intrat cu mama în acel magazin uriaș plin de cărți de toate formele și culorile. Am fost fascinată de pe atunci. Nu știu dacă am ales-o la întâmplare sau nu, dar cel mai probabil nu voi uita niciodată cum Minunata călătorie a lui Nils Holgersson prin Suedia de Selma Lagerlöf avea să mă facă să vreau să renunț să îmi mai fac temele, ca să zac și să citesc.

Adrian Munteanu: Persoana care m-a inițiat în tainele lecturii și care mi-a stârnit pentru prima dată interesul a fost bunica mea, când citeam împreună cu ea cartea Păcală de Ion Creangă. A fost prima carte pe care am citit-o vreodată. Apoi au mai urmat alte lecturi, însă cea care mi-a deschis drumul a fost seria Toate Pânzele Sus de Radu Tudoran. Acțiunea, descrierile traseelor maritime de la Sulina la Stambul, de la Stambul la Pireu și de la Marsilia la Gibraltar, împreună cu aventurile echipajului de la bordul goeletei „Speranța”, m-au învăluit și m-au introdus cu adevărat în lumea magică a poveștilor. Cel mai probabil, datorită acestui roman am început să citesc și să descopăr „gustul” lecturii.

Andreea Bocșe: În clasa a VII-a m-am dus la profesoara mea de limba română de atunci și i-am spus foarte hotărât că eu vreau să citesc, dar nu știu ce. A doua zi mi-a adus Lorelei de Ionel Teodoreanu, care pur și simplu m-a vrăjit și pe care nu am mai lăsat-o din mână până nu am terminat-o. Nu a durat mai mult de trei zile. Am continuat cu povestea indiencei Maitreyi și Scrisoarea de dragoste a lui Drumeș. Și de atunci am citit tot ce mi-a picat în mână și păstrez în suflet puțină magie din fiecare carte.

Maria Ion: Viaţa pe un peron de Octavian Paler – cartea asta mi-a sugerat-o mama. Nu citeam prea mult când eram în şcoala generală şi ea încerca mereu să mă atragă cu diverse cărţi. Nu a fost prima carte bună citită de mine, dar a fost prima carte în care m-am regăsit. Nu îmi plăcea doar povestea, ci libertatea pe care o aveam când citeam, puteam să mă ascund în ea, să visez, să simt ce simţeau şi personajele, să creionez în minte fiecare cadru sau să mă las purtată de poveste.

Mer Mănescu: Nu pot spune că m-am îndrăgostit de lectură, ci mai degrabă de goana incertă și interminabilă după cartea perfectă, care să mă schimbe, de care să mă atașez, care să mă facă să nu mai vreau să o termin, dar în același timp să vreau să îi cunosc fiecare punct și virgulă. Am simțit asta prima oară când mi-a pus sora mea în mâini Magicianul lui John Fowles. De atunci tot caut „partida aia”, comparând toate cărțile cu sentimentul pe care l-am avut atunci.

Sasha Staicu: Cartea care m-a făcut să mă-ndrăgostesc de citit și să mă-ndrăgostesc și de scris a fost Copila Stea a lui Jerry Spinelli, când eram în clasa a IV-a. Mi-a pasat-o o prietenă pe sub bancă cu o gumă pusă cadou între pagini. A fost minunat.

Andreea-Valentina Moraru: E destul de greu de zis. Bunicii mei îmi citeau mereu povești când eram mică, obișnuiam să le știu pe de rost. Dar prima carte „marcatoare” a fost Povestea fără sfârșit de Michael Ende (de citit obligatoriu pentru școală în clasa a IV-a).

Valentina Bolba: Cartea care m-a făcut să mă îndrăgostesc de lectură a fost Invocarea, prima carte din seria Forțele răului absolut de Kelley Armstrong. Din momentul acela am devenit îndrăgostită de literatură – obsedată chiar –, voiam să citesc cât mai mult și orice îmi cădea în mână. Iar despre felul în care am descoperit cartea, în vremea aceea eram nebună după revista Bravo, iar împreună cu un număr au oferit această carte.

Raluca Racolta: La fel ca în cazul Valentinei, primele cărți citite au fost cele din seria Forțele răului absolut. M-a prins acea lume fantastică încă de la primele pagini citite și atunci am știut că vreau să experimentez mai mult din această lume minunată a cărților. Am descoperit cărțile prin revista Bravo și îi sunt foarte recunoscătoare pentru acest privilegiu.

Iulia Trăncuță: Totul a început cu Heidi, a Johannei Spyri. A fost prima carte pe care am citit-o şi mă mir şi astăzi cum de perioada aceea, în care o descopeream, a reuşit să rămână, după atâta vreme, uimitor de vie în mintea mea. Îmi amintesc clipele când citeam şi trăirile mele de atunci, îmi amintesc, de exemplu, un pasaj şi simt cum în jurul lui se recompune din nou acea zi în care l-am citit pentru prima oară. Mi se pare incredibil că pot astăzi să retrăiesc frânturi din acele zile, că ele au continuat cumva să supravieţuiască în învălmăşeala creată de ultimii anii în interiorul meu, pentru simplul fapt că povestea fetiţei munţilor a continuat să trăiască în mine.

Nu ştiam atunci, când abia o cunoscusem pe Heidi, că într-o zi, peste mai mulţi ani, aveam să devin chiar eu o altă variantă de-a ei, când, cu un oraş imens şi necunoscut înaintea mea, m-am simţit pentru prima dată străină, aşa cum se simţise ea în Frankfurt, şi m-am luptat din greu şi pentru mult timp cu nostalgia faţă de locul pe care îl lăsasem în urmă. Nu ştiam nici că, începând de atunci, aveam să caut în fiecare bătrân cu barbă albă firea ursuză a bunicului lui Heidi. Ori că aveam să păstrez mereu în mine visul unei căsuţe pierdute printre munți.

Am descoperit Heidi prin sora mea, aşa cum mi s-a întâmplat să descopăr multe lucruri, mai ales în acea perioadă. Fiind puţin mai mare decât mine, multe dintre cărţile care ajungeau în mâinile mele treceau mai întâi prin ale ei. Nu încerca neapărat să mă convingă să le citesc, dar cercetându-le singură, răsfoindu-le din curiozitate, urmărind şi reacţiile ei pe măsură ce înainta în poveste, sfârşeam prin a dori să cunosc şi eu acele lumi pe care sora mea le aflase. Şi plecam în căutarea lor, fără să mă îndrume cineva.

Ce poveste ai fi vrut să ți se citească atunci când erai mic(ă)?

Andreea Bocșe: Nu mi s-a citit niciodată nimic, deși mi-ar fi plăcut. Mi-am citit singură Aventurile lui Tom Sawyer când eram în clasa a V-a. Și asta doar pentru că trebuia să facem fișe de lectură la sfârșitul fiecărui semestru pentru ora de română. Eram una din multele persoane care vedeau cititul ca pe ceva plictisitor și neinteresant. Consideram că nu are rost să citesc o carte atâta timp cât găsesc rezumatul pe internet. Dar chiar și așa, cartea lui Mark Twain mi-a marcat copilăria și aș fi vrut ca aceasta să fie povestea care să mi se fi citit când eram mică.

Maria Ion: Copilăria mea a fost de poveste şi plină de poveşti. Ţin minte că am primit odată o carte cu 365 de poveşti, una pentru fiecare zi din an, iar marea bucurie a mea era că ştiam că aşa mama o să fie lângă mine în fiecare seară să-mi citească. Aşa adormeam mereu, prin urmare nu mi-a rămas loc pentru niciun titlu din perioada aia. Ştiu că probabil nu le-am auzit pe toate, dar aşa mi-au dat ai mei impresia şi vreau să rămână aşa până când o să caut şi eu cărţi pentru copiii mei.

Adrian Munteanu: În copilăria mea am avut parte de clasicele povești: Povestea Celor Trei Purceluși, Fata Babei și Fata Moșului și multe altele pe care nu mi le mai aduc aminte. Dar acum, aflând de existența lor, pot spune că mi-ar fi plăcut să ascult poveștile în care personajul principal este Harry Potter, poveștile Stăpânului Inelelor și multe alte povești fantastice. Am, într-un fel, sentimentul că partea magică a unor astfel de povești mi-a lipsit în copilărie.

Sasha Staicu: Mi-ar fi plăcut să-mi citească mama povești din alte țări, din copilăriile altor oameni. Mi se citea și în rusă, și în română, despre sirene din Siberia și sânziene din Carpați, dar mi-ar fi plăcut să știu ce sirene au în Islanda și mi-ar fi plăcut să știu cine răpea bărbații în pădurile Amazoane. Poate.

Andreea-Valentina Moraru: Probabil cărțile Harry Potter și mai multe legende. Am crescut totuși cu poveștile clasice, și asta mi-a fost de ajuns.

Valentina Bolba: Orice poveste fantastică. Trebuie să recunosc că sunt o mare fană a SF-ului – mi-a ajuns realitatea, poate deveni foarte monotonă uneori, așa că prefer să trăiesc în lumea fantasticului, lume pe care mi-o oferă cărțile.

Raluca Racolta: Cred că orice poveste mi-ar plăcut la fel de mult, deoarece m-ar fi ajutat să descopăr lucruri noi și aș fi avut oportunitatea să visez mai mult. Aș spune în special opere fantastice, dar în fiecare poveste pentru copii există și puțin fantastic, puțin condiment magic care să te facă să vrei să trăiești în acea poveste.

Iulia Trăncuță: Nu simt că a lipsit vreo poveste copilăriei mele. Cred că le-am aflat pe toate la momentul potrivit. Mi-ar fi plăcut totuşi să mi se citească mai mult SF. Genul acesta de literatură a rămas unul de care încă mă feresc. Cumva, realismul excesiv de care sufăr îl respinge. Cred că dacă aş fi fost învăţată cu el de mică, m-aş fi bucurat de mult mai multe poveşti frumoase.

Teodora Agarici: Bunica îmi citea tot timpul Creangă cu ale sale Amintiri din copilărie. Ajunsesem la un moment dat să o corectez când încerca să sară peste rânduri pentru că învățasem textul pe de rost. Râdeam tot timpul la năzbâtiile lui Nică. Am fost învățată să diger astfel de texte. Asta plus basmele culese de Ispirescu. Nu cred că le-aș schimba vreodată. E greu să îmi imaginez ce cărți ar fi putut să îmi fie citite. Eram mică. Mă mulțumeam și cu o Scufița Roșie sau chiar cu o poveste inventată pe loc. Nu eram prea pretențioasă dacă stăteai cu mine și mă făceai să visez frumos.

Mer Mănescu: Aș vrea să îmi citească acum cineva povești de copii.

Ce crezi că ar trebui să existe în sistemul de învățământ din România pentru a stârni interesul pentru lectură?

Sasha Staicu: Dragoste. Să se vorbească de carte la oră ca despre un om ambiguu și cu diferite laturi, diferite nuanțe și frumuseți, diferite urâțenii; nu ca un exemplu al unui gen literar cu mii de paragrafe scrise motamo doar ca să dai un răspuns corect la examen și pe urmă să uiți.

Maria Ion: Cărţi şi profesori dedicaţi. Copiii au nevoie de cineva care să le stârnească pofta de lectură, să le propună cărţi interesante şi să le dezbată împreună ca să vadă ce înţeles e de fapt în spatele acestora. Cărţile din biblioteci au nevoie de promovare şi biblioteca în sine trebuie să fie un loc mai atractiv. O tematică în fiecare lună susţinută de titlurile cărţilor care se încadrează în ea i-ar face pe elevi să vadă complexitatea acestei lumi şi să fie atraşi de cărţi prin intermediul temei interesante. Asta e doar o idee care ar ajuta, sper, la creşterea listelor de împrumut din bibliotecile şcolare.

Teodora Agarici: Literatură comparată în primul rând. Nu doar ideea că românii sunt buricul pământului în literatură. Putem foarte bine să comparam un Sadoveanu cu un Balzac și la fel de bine să se aducă la clasă texte contemporane, să se facă o analiză pe textele propuse de copii. Literatura de cele mai multe ori este literatură de consum, literatură comercială, câteodată proastă. Eu personal am învățat să compar stilurile, să fur puțin din tehnica autorilor citind ce-mi cade în mână. Așa m-am motivat singură să descopăr și, evident, să scap de realitatea anostă care ne înconjoară. Nu mulți reușesc. Cei mai mulți de vârsta mea se strâmbă la mine când le spun că eu nu m-aș vedea trăind fără cărți. Pentru ei literatura e reprezentată doar de Luceafarul și Baltagul fiindcă asta se cere la bac…

Valentina Bolba: Probabil profesorii de limba română ar trebui să promoveze mai mult literatura contemporană. Da, este important să știm despre operele lui Slavici, Eminescu, Creangă, Sadoveanu, Caragiale etc. Dar majoritatea elevilor le consideră prea grele pentru a le citi din cauza regionalismelor și arhaismelor. Mulți elevi ar citi mai multe cărți dacă le-ar fi mai ușor să le înțeleagă și ar avea un fir narativ mai interesant, ceva care să le mențină interesul pe parcursul lecturării cărții.

Adrian Munteanu: Ceea ce eu consider că lipsește din sistemul de învățământ românesc este în primul rând pasiunea profesorilor pentru operele literare. Numărul celor care predau cu adevărată pasiune Limba Română este în scădere. Cei mai mulți își obligă elevii să citească acele cărți deoarece fac parte din lectura obligatorie și materia anului respectiv. Însăși noțiunea de „lectură obligatorie” ne face pe noi, liceenii, să apreciem din start mult mai puțin o operă literară.

Înclin să cred că nu este nevoie de implementarea unor ore speciale sau cercuri de lectură pentru a-i impulsiona pe adolescenți să citească, oricum astfel de lucruri apar de la sine dacă dorința de a citi și de a dezbate există deja. Este nevoie de mai multă pasiune din partea elevilor, dar și din partea profesorilor, elevii trebuie făcuți să înțeleagă ce pot descoperi într-o operă literară. Așa cum Liviu Rebreanu afirma într-un eseu: Consider că arta înseamnă creație de oameni și de viață, lectura trebuie adusă pe pământ și trebuie conectată la viețile noastre cotidiene, nu trebuie privită drept un lucru obligatoriu, necesar doar pentru a-ți lua Bacalaureatul.

Andreea Bocșe: Interesul pentru lectură, din păcate, nu e ceva ce întâlnești foarte des în ziua de azi. Iubirea pentru cărți și pentru cultură în general a scăzut dramatic. Eu consider că cititul este o pasiune și asta e tocmai ceea ce lipsește din învățământul nostru. Cred că dacă profesorii ar vorbi cu mai multă pasiune despre lectură, elevii ar privi mai cu interes subiectul, și nu ar citi doar pentru că se simt obligați.

Raluca Racolta: Cred că ar trebui promovate cărțile cu o acțiune care se derulează în era modernă, elevilor le-ar fi mult mai ușor să le înțeleagă, dar și să se regăsească în ele. Nu neapărat opere fantastice, ci opere care să cuprindă atât un limbaj modern, cât și activități pe care elevii să și le poată imagina sau pe care le-ar putea face în viața lor.

Mer Mănescu: Nu cred că sistemul de învățământ poate face asta. Interesul fiecăruia vine (sau nu) din proprie inițiativă. Nu le poți băga copiilor pe gât că cititul e bun și să te aștepti ca toți să te urmeze.

Andreea-Valentina Moraru: În România nu este promovată literatura printre cei tineri în măsura în care ar trebui. Totul ține de profesor. O carte prezentată bine va stârni interesul unui copil, pe când cea pe care trebuie să o citească forțat îl va îndepărta de lectură.

Iulia Trăncuță: Este clar că nimeni şi nimic nu va reuşi să îţi trezească interesul pentru lectură, dacă nu există şi ceva care să vină din interiorul tău. Pentru a încuraja totuşi tinerii să citească, în sistemul de învăţământ din România, ca în oricare alt sistem, cred că sunt de ajuns profesorii buni, care îşi cunosc meseria, dar şi pe cei în faţa cărora vorbesc. De multe ori mi s-a întâmplat să citesc cărţi la recomandările profesorilor mei, după ce i-am auzit vorbind la ore cu atâta plăcere despre ele. Şi am cărţi pe care le asociez acum doar lor tocmai pentru că prin ei am ajuns să le aflu. Cel mai bun exemplu este profesorul meu de română, un om extraordinar, cu o cultură generală uriaşă şi cu o experienţă în învăţământ la fel de mare, datorită căreia a putut să privească întotdeauna cu înţelegere spre generaţia noastră, pe care atât de multe lucruri par să o distragă de la bucuria lecturii. Asta nu l-a împiedicat să ne alcătuiască încă din clasa a noua liste de lectură, absolut neobligatorii, şi să ne încurajeze să îi trimitem, prin mail, impresiile noastre despre cele citite, precizând mereu că lista este doar una orientativă şi că suntem liberi să îi scriem despre oricare altă carte. Şi, surprinzător sau nu, în toţi aceşti ani s-au adunat multe mailuri cu impresii de lectură în inboxul domnului profesor. Răspunde întotdeauna repede la mailuri, venind cu propriile observaţii şi, eventual, cu alte recomandări pe aceeaşi temă.

Vorbindu-ne despre cărţi, a avut de fiecare dată o strategie care, deşi nu pentru toată lumea, pentru unii dintre noi a funcţionat. Povestitor înnăscut, s-a asigurat să ne dezvăluie, pe scurt, lucrurile cele mai interesante şi mai palpitante, lăsând însă finalul deoparte, pe motiv că nu şi-l mai aminteşte, sfârşind discuţia despre cartea respectivă mereu cu aceeaşi concluzie: Ar fi interesant s-o citiţi!. Iar noi nu ne-am îndoit o clipă.

De anul trecut avem şi club de lectură. Cărţile ni le propune domnul profesor şi, pentru că ştie că printre noi se află şi iubitorul de SF şi iubitorul de biografie, şi adeptul literaturii clasice şi cel al literaturii moderne, sunt dintre cele mai variate. Pentru fiecare carte există şi câte un jurnal de lectură. Într-o vreme aveam chiar şi abţibilduri.

Se pot face multe lucruri frumoase şi utile atunci când există bunăvoinţă din partea ambelor tabere – profesori şi elevi. Şi, până la urmă, o simplă sugestie din partea profesorului pe care îl ştii extraordinar te poate face să citeşti o carte. Nu cred că este nevoie de strategii complicate, de mari resurse sau desfăşurări de forţă prin care să se încerce îndrumarea elevilor spre lectură. Din punctul meu de vedere, astfel de eforturi au ca rezultat, din partea tinerilor, tocmai reacţia inversă. Nimic nu poate fi mai eficient decât talentul de povestitor al unui profesor, plăcerea lui de a da poveşti mai departe, pe care elevii o simt mereu şi la care măcar o parte dintre ei reacţionează. Această parte, oricât de mică ar fi, contează.

Cât de importante ți se par proiectele culturale, educația non-formală sau activitățile axate pe literatură?

Andreea Bocșe: Cred că sunt esențiale. Ce poate fi mai important decât dezvoltarea personală? Majoritatea oamenilor nu realizează cât de importante sunt aceste activități pentru că le privesc cu dezinteres și li se par plictisitoare, chiar dacă ei nu au încercat niciodată să facă asta. Generația mea consideră că dacă citești mult sau te implici în activități extrașcolare nu ai viață socială și ești ciudat. Pe mine asta m-a făcut să privesc cu și mai mult interes proiectele culturale și literatura, fără să îmi pese de părerea persoanelor care nu mă înțeleg.

Adrian Munteanu: Orice inițiativă dedicată sau care promovează literatura are un efect benefic, indiferent de genul literar pe care se axează. Iar orice eveniment cultural sau non-formal care este scos din registrul oficial al școlii poate avea un efect mult mai ridicat asupra publicului. Oamenii sunt, de cele mai multe ori, mult mai dornici să se implice în activități care le oferă libertate de mișcare și gândire, în opoziție cu rigiditatea aparentă a unui sistem de învățământ.

Valentina Bolba: Foarte importante. Prin aceste activități oamenii pot să descopere lucruri noi și interesante. Prind totodată drag de carte și de cultură.

Raluca Racolta: Proiectele culturale sunt importante deoarece prin ele elevii au ocazia să descopere și să învețe lucruri noi. Cred că ar fi bine dacă ar exista mai multe proiecte în acest gen în care să fie implicați elevii în mod direct.

Andreea-Valentina Moraru: Cele mai importante. Înveți să te formezi. Înveți cine ești.

Iulia Trăncuță: Îmi place să cred că fiecare tânăr aflat în şcoală ştie că aceasta nu-l poate învăţa totul. Şcoala are rolul de a-ţi oferi o direcţie, de a te ghida, îţi arată câte puţin din toate şi încercă să nască în tine dorinţa de mai mult. Dar atât. Mai departe depinde doar de tine să ieşi afară, să priveşti în jurul tău, să cauţi şi să descoperi, să afli cât mai mult. În general, mi se pare că elevii sunt destul de deschiși când vine vorba despre această cunoaştere din afara şcolii, tocmai pentru că prin intermediul proiectelor culturale sau activităţilor axate pe un domeniu de care sunt interesaţi au ocazia să înveţe de la oameni care abordează lucrurile dintr-o altă perspectivă decât profesorii de la clasă, oameni care de cele mai multe ori sunt tineri, ca ei. Acelui elev pasionat de literatură nu îi vor fi niciodată de ajuns orele de română, aşadar e important pentru el să existe grupuri de oameni entuziaşti care să îi împărtăşească aceeaşi pasiune şi de la care sa înveţe cât mai mult.

Mer Mănescu: Mi se par prea importante ca să nu fie băgate în seamă pe cât ar trebui. Sunt ca o meditație mai amplă când școala sau facultatea nu sunt capabile să îți ofere ceea ce vrei și un mijloc de inițiere într-o lume în care nu ai avut posibilitatea sa te infiltrezi la timp.

Sasha Staicu: Foarte. Atât timp cât explici oamenilor de ce sunt importante. Degeaba frumusețe dacă omul nu știe că trebuie culeasă-n coș ca o „puamă coaptă” (așa zicea bunica, hă).

Teodora Agarici: De obicei, mă înscriu în proiecte sau voluntariate din simplă curiozitate şi ajung să nu mă mai satur de lucrurile frumoase pe care am şansă să le fac. Cu alte cuvinte, îmi doresc să învăţ, să lucrez şi să mă perfecţionez, iar ideea unor astfel de proiecte axate pe literatură ar fi un prilej inedit pentru o devoratoare de cărți.

Maria Ion: Foarte, foarte importante şi zic asta din experienţa personală. Încă îl ţin minte pe profesorul de engleză de la grădiniţă care mereu dădea viaţă cărţilor devenind actor. Citea şi juca în acelaşi timp şi uite aşa făcea nişte copii de șase ani să vorbească despre cărţi în pauza următoare. Teatrul susţine literatura, filmele, cercurile de lectură sau chiar ateliere bazate pe asta. Eu trebuia să ţin un curs de prim ajutor la o grădiniţă şi aveam cu mine doar trusa premedicală. M-am pus jos, în mijlocul clasei lor, am deschis-o şi le-am zis copiilor că e o carte şi că fiecare obiect din ea reprezintă un capitol. Cartea era un obiect mult mai cunoscut pentru ei faţă de o trusă de prim ajutor şi comparaţia asta le-a crescut interesul, iar ora a fost super reuşită, toţi voiau să înțeleagă povestea ca să poată salva vieţi.

Citește povești – e un îndemn pentru ca oamenii să citească sau să împărtășească poveștile altcuiva? Tu cui și ce i-ai citi?

Adrian Munteanu: Consider că este un îndemn spre evadare în lumea altor oameni, în mod normal stăm închiși între pereții ființei noastre umane, iar căile de ieșire și de observare a lucrurilor din „papucii altora” sunt extrem de limitate. Poveștile ne dau această libertate, ne dau voie să vizităm lumile magice ale altor persoane și personaje.

Trebuie să recunosc, nu am citit până acum nimănui povești, însă am împărtășit părțile cele mai bune ale multor cărți cu foarte mulți prieteni pentru a-i convinge să le citească.

Mer Mănescu: Le-aș citi copiilor mici pentru că sunt simpatici prin felul cum ascultă și cum sunt receptivi, dar aș vrea să citesc Game of Thrones și nu cred că ei sunt publicul țintă… sau că le-ar ajunge perioada copilăriei. Le-aș citi totuși filosofie, despre religii, despre marii eroi ai oamenilor…

Andreea Bocșe: Fiecare om are o poveste și povestea fiecărui om este importantă. Dacă nu ar exista oameni care să își împărtășească poveștile cu ceilalți, noi restul care nu scriem nu am avea ce citi. Deci fiecare om trebuie să citească, să încerce măcar să scrie ca să împărtășească și să continue să facă asta pentru binele celorlați. E important.

Sasha Staicu: Ambele, mereu ambele. I-am citit profesoarei mele de literatură rusă povești scurte de Gorky. Încă mi se încurcă în gură cuvintele înainte să iasă la suprafață, dar îmi place.

Maria Ion: Eu cred că e un îndemn ca oamenii să se bucure de ce citesc. „Citeşte cărţi”, de exemplu, ar suna mult mai rigid, asta e ce auzi în şcoală de obicei, dar „Citeşte poveşti” te trimite iar cu gândul la copilărie, la senzaţia de visare pe care ţi-o dau poveştile frumoase.

Andreea-Valentina Moraru: Tuturor. Orice merită citit. Poveștile clasice, folclorice, mitice, magice.

Raluca Racolta: Consider că este un îndemn atât ca oamenii să citească, cât și să împărtășească poveștile, deoarece atunci cînd citești o carte este inevitabil să nu împărtășești măcar o parte din poveste și cu alte persoane. Eu le-aș citi tuturor persoanelor dispuse să se îndrăgostească de lectură, iar cartea pe care aș citi-o ar fi Mare tranquillitatis de Katja Millay deoarece este o carte superbă care are puțin din toate: dramă, love story, ficțiune, dar și pentru că este cartea mea preferată.

Teodora Agarici: Oricui. De la prieteni, iubiți, rude până la străini prin parc. Cât despre cartea citită, depinde de fiecare persoană în parte ce preferă. Dar nu voi uita cel mai probabil să menționez un Cărtărescu, Rebreanu sau Eliade, asa cum nici pe maeștrii Stephen King sau Dean Koontz nu voi avea cum să îi desconsider când vine vorba de literatura SF-horror. Aș merge mereu pe lirismul Sylviei Plath sau pe Edgar Allan Poe, dar nu le-aș neglija nici pe Jane Austen sau Simone de Beauvoir.

Valentina Bolba: I-aș citi oricărei persoane care ar vrea să mă asculte, iar cartea pe care aș alege-o ar fi probabil Manuscrisul găsit la Accra de Paulo Coelho, pentru că este o carte despre viață. Consider că fiecare persoană ar trebui să citească măcar o dată acea carte. Coelho este o comoară a literaturii, iar operele lui ajung direct în sufletul cititorilor lui.

Iulia Trăncuță: Cred că toate poveştile bune citite devin, automant, unele împărtăşite. Pentru că nu te poţi bucura singur de poveştile frumoase, pentru că te împlinesc atât de mult încât nu poţi să nu dai din plinul tău şi celorlalţi. De exemplu, eu l-aş citi pe Proust oricui. Atâta delicateţe, sensibilitate şi artă există în frazele lui încât, citindu-le, îmi vine apoi să le strig unei lumi întregi, cu siguraţa că n-ar avea cum să nu-l iubească pe Proust.

Noi credem că poveștile sunt de-dat-mai-departe. Tu cum le împărtășești cu ceilalți?

Adrian Munteanu: Sunt de acord, poveștile trebuie date mai departe, astfel, și alți oameni le pot descoperi și pot învăța din experiențele personajului sau ale naratorului. Dar ele nu se numesc degeaba povești, deoarece ele trebuie povestite. Dacă o poveste mă impresionează atunci o voi spune la rândul meu, cu cel puțin la fel de multă pasiune pe care am avut-o la prima lectură.

Andreea Bocșe: Citesc oricui e dispus să mă asculte. Recit pasajele mele preferate cu o asemenea emoție încât prietenii mei, chiar dacă nu sunt de fiecare dată interesați, mă ascultă cu atenție de dragul meu. Și de fiecare dată când găsesc ceva interesant în cartea pe care o citesc la momentul respectiv împărtășesc și cu persoanele din jurul meu. Și o să continui să fac asta până ce vor ajunge și ei să îmi citească mie. E un moment pe care îl aștept cu drag și nerăbdare.

Andreea-Valentina Moraru: Prin viu grai.

Mer Mănescu: De obicei le folosesc ca analogii la situații actuale. Sau aștept să se îmbete și să îmi ceară „una bună”.

Sasha Staicu: Îi sun la 3 noaptea și le las mesaj pe telefon. Facebook. Obișnuitele.

Valentina Bolba: De obicei, când îmi place foarte mult o carte nu îmi mai tace gura. Cu oricine aș fi încep să bat din gură despre cât de superbă este și repet fraza care îi disperă pe prietenii mei: Trebuie s-o citești!.

Raluca Racolta: Împreună cu Valentina, le împărtășim cu ajutorul paginii noastre, The Hidden World of Books, precum și prin viu grai. Atunci când descopăr o carte nouă le spun tuturor prietenilor despre ea pentru că pur și simplu aș vrea să o citească și ei ca mai apoi să putem discuta despre aceasta împreună.

Maria Ion: Tot prin poveşti. Mi s-a întîmplat de multe ori să-i povestesc cuiva o carte şi să aud că îi aduce aminte de o altă lectură şi să facem astfel schimb de poveşti. Le dau mai departe şi prin comparaţii cu viaţa reală, când simt că un moment se regăseşte într-o carte, amintesc de asta.

Teodora Agarici: În fiecare zi trăim o poveste, spunem povești, ascultam povești de la alți oameni. Trăim prin povești. Simple, câteodată nespuse, uneori întortocheate și complexe. De multe ori cele mai bune povești ies în momentele în care vin natural: la cafenea cu prietena ta, în îmbulzeala de la metrou de pe magistrala Unirii, vorbind la telefon sau la școală, comunicând prin bilețele în orele de curs.

Iulia Trăncuță: Şi eu cred ca poveştile sunt de-dat-mai-departe, tocmai de aceea, de fiecare dată când una dintre ele reuşeste să găsească drum spre mine, devin o adevărată pacoste pentru cei apropiaţi mie şi nu mă las până când povestea respectivă nu ajunge şi la ei. Simt că le fac, astfel, un bine, că îi vindec poate, printr-o simplă poveste, de ceva de care nici ei nu ştiu că suferă. Tocmai pentru că aşa mi se întâmplă şi mie.

Dacă ar fi să alegi cel mai important motiv pentru care citești, care ar fi acela?

Adrian Munteanu: Evadarea din cotidian.

Mer Mănescu: Îmi place.

Sasha Staicu: Ca să nu-ți moară creieru’ de foame cât îți aștepți stația în metrou, sau în general pentru momentele când aștepți viața să se întâmple.

Teodora Agarici: Îți dă aripi să zbori într-o realitate mult mai „umană”.

Iulia Trăncuță: Citesc pentru că am nevoie să îmi pun întrebări, să mă frâmânt şi să mă gândesc îndelung. Citesc pentru frumuseţea începuturilor, şi pentru provocare, pentru furtunile lăuntrice, extazul şi revelaţiile de mai apoi, pentru melancolia finalurilor, mereu triste pentru mine, chiar şi când sunt fericite, pentru dorul pe care îl poartă cu ele. Şi, până la urmă, te simţi mereu bine făcând un lucru ce-ţi oferă libertate deplină: de a interpreta, de a zăbovi, de a analiza, de a accepta sau a respinge, de a rezona sau de a avea propriile opinii.

Raluca Racolta: Cel mai important motiv ar fi acela că prin intermediul cărților pot trăi mai multe vieți, în diferite lumi, în diferite ipostaze și că am ocazia să învăț mereu lucruri noi.

Maria Ion: Cititul îmi permite să călătoresc oriunde vreau. Pentru mine călătoria e un proces reflexiv şi la fel şi cititul. Mă lasă să visez, să aflu, să îmi pun întrebări, să ajung în locuri unde n-am mai fost.

Valentina Bolba: Mă țin în viață. Orice etapă mai nasoală din viața mea dispare în momentul în care citesc. Mă ajută să fiu bine, să îmi dau seama că indiferent ce se întâmplă nu este sfârșitul lumii, că tot timpul este o cale de scăpare, că exista o soluție pentru orice problemă.

Andreea Bocșe: Pentru amalgamul de sentimente ce îl trăiesc atunci când citesc. Am călătorit cu personajele mele preferate prin toate tărâmurile și inimile noastre au bătut la unison. Am fost copil, adolescent, adult, am fost bogată, săracă, urâtă și iubită. Am plâns, am râs, am fugit de griji, m-am îndrăgostit și am murit de dor. Atunci când citesc mă detașez și mă mut temporar într-o lume care uneori e mai frumoasă decât a mea. Oriunde aș merge și orice aș face, la mine în geantă se va găsi mereu cel puțin o carte.

Andreea-Valentina Moraru: De fiecare dată când citesc am impresia că mai fac cunoștință cu cineva. Și mie îmi plac oamenii.

O provocare: cum ai face un copil să se îndrăgostească de povești?

Maria Ion: Aş transpune povestea în teatru. L-aş face parte din poveste. Când ar mai creşte i-aş propune mereu teme, cărţi, filme şi i-aş sugera să devină voluntar. Auzi multe poveşti de viaţă care bat filmul şi îţi cresc curiozitatea să afli mereu mai mult şi mai mult.

Adrian Munteanu: Probabil i-aș arăta mai întâi o carte ilustrată, apoi i-aș citi cărți fantastice pentru a-i stârni curiozitatea și imaginația. Dacă vreau să-l învăț să evadeze din universul prezent, trebuie să-l învăț să-și construiască propriul univers.

Mer Mănescu: Aș găsi genul care le place și apoi am face interpretări. Ne-am costuma și ne-am învăța fiecare rolul, poate am și îmbogăți poveștile cu improvizații. Totul ar fi înregistrat în mod profesionist de alt copil.

Raluca Racolta: I-aș citi povești în încercarea de a-i arăta că magia există și că nu totul se rezumă la viața pe care o trăim noi. I-aș arăta că citind poate deveni orice își dorește el.

Andreea Bocșe: I-aș vorbi despre cum m-am îndrăgostit eu de povești. Despre cum le-am descoperit și despre cum m-au făcut să le păstrez în viața mea. Și, poate, din curiozitate va dori să vadă ce mi s-a părut mie atât de interesant la ele. E de ajuns să vrea să încerce pentru că poveștile își fac bine treaba, și orice ar fi, te acaparează imediat cu farmecul și magia lor.

Sasha Staicu: L-aș ține în brațe cât i-aș citi și nu m-aș opri din citit când ar mâzgăli cu carioca pe ilustrații. M-aș opri doar atunci când ar adoarmi.

Iulia Trăncuță: Este într-adevăr o provocare. Copiii îşi pierd repede răbdarea şi sunt distraşi de cele mai mărunte lucruri, dar, în cele din urmă, ar trebui să fie uşor. În general, copiii iubesc poveştile, cred că este important doar să le cunoşti puţin firea pentru a-ţi da seama ce gen de poveste ar vrea să audă mai întâi. Pentru a face un copil să descopere frumusţea poveştilor, aş începe prin a i le spune eu, cu voce tare, cu intonaţie, poate chiar cu unele improvizaţii. Urmând exemplul profesorului meu de română, că doar învăţăm de la cei mai buni, aş îmbrăca finalurile în mister, îndemnându-l să le descopere singur. De asemenea, este cunoscut faptul că pentru copii contează foarte mult puterea exemplului. Dacă este înconjurat de cărţi, dacă vede că în jurul lui se citeşte, atunci s-ar putea foarte bine să îşi ia singur o carte şi să vină să citească alături de tine.

Valentina Bolba: I-aș citi povești, i-aș povesti despre lumile fantastice care sunt închise între cele două coperți, așteptând să fie descoperite. Copiii au o imaginație bogată, trebuie doar să le-o hrănești. Sunt mereu intrigați când aud o poveste ieșită din comun, dorind să afle mai mult. Copiii devin cititori în brațele părinților.

Andreea-Valentina Moraru: I le-aș citi. Frumos, ușor, teatral, cu intonație. Știu că atât mi-a trebuit mie.

Teodora Agarici: Dă-i o carte și spune-i că în ea se află o surpriză și că numai cei care sunt suficient de curioși și dornici să dobândească noi puteri magice vor putea să afle surpriza. Pentru acest lucru primul pas este să citească acea carte. La sfârșit, nu te vor mai întreba care este surpriza. Vor cere o altă carte.

Teodora Agarici este elevă la Colegiul Național ”Gheorghe Lazăr” din București. Eu sunt Teo, am un ursuleţ de plus cu care dorm noaptea, îl idolatrizez pe Bon Jovi şi sunt maniacă după ciocolată. Am o agendă și obișnuiesc să scriu mult când mă lovește inspirația. În rest, mai fur ceva tehnică de pe la un Cărtărescu sau maestrul King sau hai, fie, orice carte care-mi pică-n mână. Nu sunt pretențioasă când vine vorba de artă și cultură. Să tot fie! Am 17 ani și vreau să învăț cât mai multe. Despre zâne, minioni sau cum să nu mai fiu cu capu-n nori. Ah. Sunt disponibilă numai dacă faci rezervare. Am treabă. Fac voluntariat pentru că îmi vâr nasul peste tot și pentru că a devenit un mod de viață. Îmi ocupă tot timpul. Nu regret.

Adrian Munteanu este elev în clasa a XII-a și un voluntar înrăit! Încerc să fac cât mai mult voluntariat și să mă implic în toate lucrurile care par interesante și din care pot învăța ceva. Vrea să dea la Marketing (Facultatea de Afaceri, Universitatea București), deoarece pe lângă voluntariat și ONG-uri sunt foarte pasionat de publicitate și de impactul său asupra oamenilor. E o „unealtă” care poate face foarte mult bine dacă este folosită cum trebuie. Îi puteți citi articolele de pe societatesicultura.ro aici.

Andreea Bocșe are 16 ani și este elevă în clasa a X-a la Colegiul Național ”Tudor Vladimirescu (mate-info, engleză intensiv) din Târgu-Jiu. Ar vrea să facă facultatea în Anglia și îi place foarte mult să citească. Mereu am o carte în geantă. Îmi doresc ca într-o zi să scriu una. Este voluntar în cadrul Asociației Tinerilor pentru România, Gorj. Îmi place să ajut lumea și să fac lucruri care ar putea schimba societatea în bine. Îi puteți citi articolele de pe societatesicultura.ro aici.

Maria Ion este elevă în  clasa a XII-a la Liceul Teoretic ”Nicolae Iorga” din București. Vrea să dea la facultatea de Marketing  pentru că este  o adevărată pasiune pentru ea şi ştie că este alegerea  perfectă. Între pasiunile sale se numără voluntariatul, educația non-formală, călătoritul, cititul, fotografia și sportul. Îi puteți citi articolele de pe societatesicultura.ro aici.

Mer Mănescu are 17 ani, este elevă în clasa a XII-a la Colegiul German ”Goethe” și va da în vară la Medicină. Acum învață, dar în general este pasionată de pictură, plimbări și filmat alături de Sasha Staicu. Este o mare consumatoare de povești spuse prin filme, seriale, cărți, muzică și haine.

Sasha Staicu este în ultimul an la Școala Americană din București și este infatuată cu trei universități din Marea Britanie. Este pasionată de reviste șmechere, cărți bine redactate și comic bookuri.

Andreea-Valentina Moraru este elevă în clasa a XII-a la Colegiul German ”Goethe” și vrea să dea la Regie. Cred că dacă nu exagerezi când vorbești despre emoții nu ești deloc mișcat de faptul că ești în viață. Literatura și arta în general au fost cele mai bune lucruri care mi s-au întâmplat vreodată. Îi puteți citi articolele de pe societatesicultura.ro aici.

Valentina Bolba are 18 ani și este elevă la Colegiul Național ”Mihai Eminescu” din Satu Mare, clasa a XII-a, la bilingv engleză. Își dorește să studieze kinetoterapie în Cluj. Pasiunile sale sunt scrisul și baschetul, iar hobby-urile cititul și, tipic unui adolescent în preajma examenelor, dormitul.  Împreună cu Raluca Racolta administrează blogul The Hidden World of Books.

Raluca Racolta are aproape 19 ani și este colegă de clasă cu Valentina. Își dorește să dea la Drept și să fie procuror. Este o persoană sociabilă, care își petrece timpul liber cu prietenii, dormind, citind, uitându-se la seriale și ocupându-se de pagina/blogul The Hidden World of Books.

Iulia Trăncuță este elevă în clasa a XII-a la Colegiul Național ,,Iulia Hasdeu’’. Pasionată de literatură și de istorie, după o lungă cugetare, spune despre decizia sa de a da la Litere următoarele: Simt că am nevoie de certitudini: că îmi voi găsi, din nou, locul, că voi face ceva care în toți anii de până acum a trăit în mine, ceva pe care să nu-l simt străin de mine, ceva la care să nu fiu mediocră, căci mi-e frică de mediocritate. La Litere am planuri mari. Cred ca acea Facultate în care ai de gând să pașești cu planuri mari este cea cu care ar trebui să megi până la capăt. Și hobby-urile sale au avut de suferit anul acesta, însă au rămas cele dintotdeauna: filme, seriale, cărți și muzică bună. Îi puteți citi articolele de pe societatesicultura.ro aici.

 surse foto: 1, , 3, 4