De vreme ce credem că literatura are un rol foarte important încă din copilărie și în sprijinul campaniei Citește Povești, o inițiativă a Editurii ALL, ne-am gândit la poveștile pe care am vrea să le citim viitorilor noștri copii.
Zâne, prinți, prințese, într-un cuvânt povești – farmecul copilăriei ce va rămâne pentru totdeauna impregnat în memorie și simțiri. Realizez că primii ani ai vieții, fără suspansul oferit de curiozitatea dacă vânătorul va reuși să le scoată pe bunicuță și pe Scufița Roșie din burta lupului cel lacom, dacă Albă-ca-Zăpada își va mai reveni după ce a gustat din mărul otrăvit sau dacă Fata Moșului va găsi un loc unde să stea, ar fi fost o perioadă tristă, deoarece, datorită prietenilor mei din povești, am avut acces la o altă lume, în care eu – micul explorator – eram stăpână absolută a imaginarului, a spațiului și a timpului.
Încet-încet am început să îmi conturez propriile povești, să aleg cine să fie personajul bun și cine – personajul rău, mi-am creat un loc de joacă numai al meu și al amicilor imaginari. Lumea reală devenise prea agitată pentru mine, cei mari aveau discuțiile lor, iar după teme tot pe Heidi o alegeam pentru o după-amiază fericită, petrecută undeva în peisajul superb de munte frumos ilustrat pe coperta cărții. Am crescut, am înlocuit poveștile cu zmei și zgripțuroaice cu bibliografii inteminabile, lectură de om mare, gata să își creeze o lume paralelă cu cea din copilărie.
Am ajuns la 20 de ani, vremurile s-au schimbat, fără îndoială, dar un lucru din interiorul meu a sfidat trecerea timpului – bucuria poveștilor din copilărie, vechii mei prieteni pe care îi îndrăgeam și mai mult cu fiecare pagină, satisfacția de a fi descoperit o altă lume pe înțelesul meu. Din acest motiv, sunt sigură că și istorioarele copilăriei stau la baza unui om matur fericit, reprezintă mănunchiul de amintiri de care nu o să mă pot desprinde niciodată.
Cartea copilăriei mele era colecția de povești a fraților Grimm. La început mă uitam la poze, apoi citeam fiecare basm în parte. Am crescut cu povești. Nu aveam calculator, iar la desene mă uitam doar sâmbăta și duminica. Țin minte că eram așa tristă când se termina desenul animat favorit pentru că eram foarte curioasă să știu ce avea să se întâmple în continuare. Atunci îmi luam păpușile și îmi imaginam cum ar continua povestea. Când eram întrebată Ce vrei să te faci când vei fi mare?, răspunsul era mereu același: Vreau să fiu scriitoare.
Mi-am descoperit talentul artistic datorită faptului că încercam să (re)desenez imaginile din cărțile cu povești. Mi-am dat seama că îmi plac legendele istorice, în special poveștile despre cavaleri medievali sau domnitori români, și iată că fascinația mea m-a adus la Facultatea de Istorie. Ba chiar m-am folosit de poveștile copilăriei, cum ar fi cele despre regele Arthur (despre prezența regelui Arthur în literatură și în cinematografie am scris aici), în studii de istorie medievală în care analizez importanța legendelor ca sursă pentru un istoric. Așadar, poveștile chiar nu au vârstă, doar diferite moduri de abordare.
Poveștile te ajută în multe feluri. Îți dezvoltă imaginația și vocabularul. Consider că poveștile pot oferi copiilor acel praf magic pe care îl folosea Peter Pan ca să zboare. Lecții pe care le va înțelege mai ușor. Momente în familie de care își va aduce aminte. Dacă aș avea un copil, mi-ar plăcea să-i citesc cărțile cu care am copilărit eu. Basmele clasice a lui H.C. Andersen, Ion Creangă, P.Ispirescu și, evident, cele semnate de frații Grimm. Desigur, nu aș ignora poveștile Disney (o paralelă între poveștile fraților Grimm și cele de la Disney a scris Ana aici) sau, de ce nu, seria Harry Potter. Oricât de obosită aș fi, mi-aș face timp pentru o povește pentru că aș ști că pentru el timpul acela, oricât de scurt este, e de neprețuit. Nu i-aș citi povești ca să adoarmă, ci ca să viseze.
Oricât mi-aș dori tot ce e mai bun pentru viitorii purtători de bucle, îi vreau și pregătiți pentru viață. Și, fără a-și pierde din frumusețe, viața nu e niciodată despre perfecțiune. E despre a lupta pentru a te cunoaște, despre a nu te speria de ploaie și bălți, e despre lacrimi și hohote de râs. Dar mai ales despre a nu-ți stabili așteptări nerealiste. Iar poveștile cu feți-frumoși și ilene-cosânzene numai despre asta nu sunt. M-aș bucura să le ofer magia, lăsându-i pe ei să aleagă sfârșitul basmului. Să creeze personaje, să ascundă comori și să lumineze mistere. Le-aș da o lume cu zâmbete, oameni și alte nenumărate vietăți, cu munți, și valuri, și muzică, și verdeață. Dar aș desena numai contururile, așa cum era și în cartea mea cu o poveste despre furnici. Și le-aș umple palmele micuțe cu creioane cerate. Le-aș mai citi, până ar prinde gustul, din Sipetul cu povești primit pe vremea când mergeam la grădiniță și împleteam coronițe de păpădie. Și pentru că nu ar scăpa de răsfățul bunicilor, ar afla și Basmele Românilor (de Petre Ispirescu) – la 20 de ani de căsătorie, tata i l-a dăruit mamei pe domnul Petre Ispirescu, că doar trebuie să aibă ce citi nepoților! Dar dincolo de toate acestea, nu vreau ca poveștile pe care le voi citi copiilor mei să fie perfecte, ci doar cu miez. Să fie despre joacă, pentru că viața e joc. Și, fie vorba între noi, fiecare joc are nevoie de joaca lui.
Când mă gândesc la viitor, una dintre cele mai frumoase imagini este cu mine stând lângă pătuțul fiicei mele, citindu-i povești. Vreau să creadă, ca mine, în magie, dar până să fie destul de mare încât să înțeleagă că magia se găsește într-un concert, într-o poveste, într-o plimbare, într-o prăjitură sau într-un sărut, îmi doresc să creadă în magia castelelor cu prințese și regi, a lumilor cu dragoni și vrăjitori, a aventurilor cu eroi și monștri. Sper ca prin cărți să poată înțelege și frumosul, și urâtul, și iubirea, și moartea. Așa că o să-i citesc basme românești, ca să prindă dragostea de acasă. O să-i citesc și Povești fermecate rusești, cartea copilăriei mele. Când va fi mai mare, vom citi împreună poveștile fraților Grimm, Harry Potter, Cronicile din Narnia și toate cărțile pe care le vom găsi în biblioteci și librării și anticariate, toate pe care va vrea ea să le citească. Iar din momentul în care va putea alege o voi lăsa să o facă. Pentru că poveștile, cred eu, vin când ai nevoie de ele. Eu am avut nevoie de literatură grea la 14 ani și am redescoperit cărțile pentru copii, cu toate temele mature ascunse în ele, zece ani mai târziu. De pildă, Harry Potter a devenit, dintr-o carte care mi s-a părut doar O.K. în adolescență, o adevărată inspirație și, mai ales, o lecție. Totul ține de sincronizare și nu voi decide eu când e timpul pentru ea să citească o anumită poveste, așa cum nu îi voi putea impune nici ce să iubească în literatură, sau dacă o va face măcar. Când va fi însă mică, îi voi citi ce aș fi vrut să mi se citească mie. Îi voi citi în mai multe limbi, în câte voi ști eu. Îi voi citi mai ales ce am scris pentru ea. O voi face eroină, prințesă, ponei, broscuță, sau poate zmeu. Vom scrie poveștile ei împreună. Mică fiind, probabil că nu va înțelege mare lucru din ele. Dar va căpăta poate dragostea de lectură. Și, mai mult decât atât, va crede, poate – sper –, că pe lume există magie și că poate fi orice își dorește. Chiar și eroină, chiar și prințesă, chiar și ponei, chiar și broscuță, chiar și zmeu, chiar și băiat. Ei, de va fi să am băiat, povestea va fi aceeași, dar cred că vom sări, ca în The Princess Bride, peste toate scenele cu pupături. La început, cel puțin.
Seria de exerciții colective este coordonată de Teodora Vasile.