Una dintre replicile celebre care mi-au marcat existenţa perisabilă rămâne, fără îndoială, cea a soră-mii, care, într-o doză de optimism, mi-a spus:
Lasă, Diana, mai bine să plângi după liceu decât după vreun golan!
Poate părea bizar sau jenant să porţi cu tine doruri care te frâng – de oameni, de locuri, de experienţe pe care le cunoşti mai bine decât pe tine –, în loc să le laşi pe toate să zacă într-un timp de ieri. Însă replica de mai sus a venit într-un moment în care tot ce ştiam despre mine se prăbuşise brusc, prea rapid, fără să-mi dau seama atunci că astfel de doruri te fac de fapt mare. Plângeam după liceu dintr-o mie de motive, atent clasificate într-o ordine a importanţei fiecăruia. Şi, la mult timp de-atunci, mergând zănatică[1] pe-o stradă, m-am chinuit să-mi aduc aminte pe ce loc era Nichita.
Pentru că liceul, un manual de română şi-un profesor ca o carte de poveşti m-au pus faţă-n faţă cu poezia, cu adevărat, dezbrăcate amândouă de prejudecăţi şi regrete şi îmbrăcate-n microcosmosuri. Iar Stănescu nu a fost doar un nume din programa de bac, niciunul nu a fost. Şi nu ştiu cât ţine de norocul de-a avea nişte ore de română fascinante şi cât ţine de felul în care eşti construit, dar ar fi plăcut dacă majoritatea elevilor de clasa a XII-a ar simţi mai puţin corvoada unui examen la română şi mai mult rima unui vers, durerea unei aliteraţii, nervul unei metafore. Nichita Stănescu însă a fost naiv când a spus că poezia e în toţi[2]. Sau a fost poet. An de an se perindă pe Facebook glume nesărate direcţionate insultător la adresa oricărui autor din programa de bac, nu doar a poeţilor. E momentul când tuturor li se pune o etichetă bazată pe unica informaţie pe care o au, de obicei, şmecherii dintr-a XII-a despre fiecare în parte – Eminescu e schizofrenic, Bacovia e emo, Nichita e… beţiv. Iar cum caterinca e deja un al doilea sport naţional, sunt aduşi de fiecare dată în discuţie taţi şi mame, amante, morţi. Pentru că toate comentariile literare din lume sunt lipsite de spuma şi senzaţionalul unor comentarii pe Facebook.
Prin urmare, capacităţile mele sociologice şi afinitatea pentru poezia lui Stănescu m-au îndemnat în a face un sondaj printre şase elevi de liceu care se pregătesc intens pentru examenul de bacalaureat. În urma răspunsurilor acestora, i-am împărţit după cum urmează:
Adepţii lui Stănescu
Un el şi-o ea. Ambii îl preferă la bac, deşi îl consideră mai greu de înţeles decât pe Eminescu. Ea spune că tocmai în acest lucru constă frumuseţea poeziei lui. El ştie că stilul de viaţă nu are nicio legătură cu arta. Poetul se îmbăta[3]. La fel de bine am putea să ne îmbătăm şi noi cu el. Dar Nichita nu e o întâmplare: el a transcris de mână Poveste sentimentală[4] şi a dat-o mai departe. Ei.
Opozanţii lui Stănescu
Trei din şase. Sunt cei pentru care Eminescu a câştigat bătălia finală. Îl văd mai simplu, mai clar, mai uşor de interpretat.
Extra muros[5]
Îi place Stănescu acasă, nu la liceu. Fire rebelă, nu vede nicio plăcere în a citi la comandă. Tocmai din acest motiv, Lecţia despre cub nu a reuşit să ajungă la ea la fel cum a făcut-o Ce bine că eşti. Rebelă şi romantică.
El, Nichita, era un tip căruia nu-i trecea nimic neobservat: dacă soarele era mai mare sau apărea un nor sau florile se aplecau spre stânga sau spre dreapta sau cântecul mierlei… (J. Răducanu)
Nu am fost niciodată de acord cu ideea că şcoala românească omoară literatura. Nu pentru că nu m-am simţit eu obligată să citesc, pentru o notă sau alta, ci pentru că şcoala românească suntem noi. Rebreanu şi Preda mor de fiecare dată când cineva urlă că s-a săturat de romane cu ţărani. Caragiale măcar moare râzând. Eminescu a murit în ultimii ani ca Luceferii în fiecare răsărit. În vară, poate moare Nichita, iarăşi prea devreme. Cu toate astea, nu mă pot gândi decât la faptul că o să aibă timp să-şi bea ultima vodcă. Cu el şi ea.
Din nefericire, nu mi-l pot imagina trăind până la 80 de ani. Ca să scrie, cheltuia din propria lui fiinţă. Trăia mai repede decât alţii. Şi apoi, încă de la 40 de ani se simţea vinovat că era încă în viaţă. Mi-a mărturisit în 1973 (poate a spus acelaşi lucru şi altora): „Mi-e ruşine, Alex, că trăiesc mai mult decât Eminescu.” (Alex Ştefănescu)
În poezia lui Eminescu am găsit romanţe şi basme cu miros de tei. Dulcegării, fără vreun sens peiorativ. Eminescu e pentru începutul lui a fi, a iubi, a muri – din a fi şi a iubi. Dacă în poezia lui Nichita ar prinde rădăcini teii, ei s-ar înălţa în furtuni. Şi-ar plesni apoi. Versurile lui sunt triste, bucurându-te. Nichita e pentru strigătul lui a fi, a iubi, a muri – între timpi. Orele şi secundele, minutele şi anii se sparg în Stănescu sub loviturile dorului şi ale iubirilor maladive, ale îmbrăţişării cu coastele, ale gurilor rupte de sărut. Poeziile lui Nichita sunt rugăciuni: Mai lasă-mă, Naşte-mă, Vino, Iartă-mă şi ajută-mă, Du-mă.
Ce face acolo, sus, Nichita? Poezie face![6]
Într-o altă viaţă, cu părul decolorat de soare, l-aş fi iubit pe Nichita. Cine ştie, poate el ar fi fost golanul după care aş fi plâns.
[1] Nu poți să vezi zâne dacă nu ești zănatic – Nichita Stănescu
[2] https://www.youtube.com/watch?v=_otbOyH55gc
[3]http://adevarul.ro/locale/ploiesti/nichita-stanescu-alcool-1_51724458053c7dd83f299a70/index.html
[4] http://www.romanianvoice.com/poezii/poezii/poveste_sent.php
[5] Lat.- în afara zidurilor (cetăţii)
[6] http://www.formula-as.ro/2000/407/galeria-vedetelor-21/galeria-vedetelor-1331