Cred că de cele mai multe ori în viață ne provocăm întâmplările. Nimerim să cunoaștem oamenii de care avem nevoie, nimerim într-un loc unde au loc discuții care declanșează furtuni de gânduri, nimerim să conștientizăm secrete pe care uitasem că le știm. Și într-o seară de iarnă am ajuns, pe fugă, într-un loc tare fain – Impact Hub – la un eveniment apetisant – Think Food.

Think Food este gândit ca o serie de conferințe despre felul în care alegem să mâncăm. Organizatorii propun, pentru prima dată în România, o perspectivă actuală, complexă şi neaşteptată asupra alimentelor şi alimentaţiei.

Pe hârtie, totul suna delicios. Și a fost. Dar nu în felul în care mă așteptam. Am participat la ultimul eveniment din seria pilot, la Think Food Inspiration, iar meniul chiar avea teme diverse și foarte dezbătute în online și offline.

Fetișuri în farfurie. Am crescut într-un mediu sănătos, cu fructe și legume în grădină, cu animale și aer curat. În vremurile acelea, mâncarea era răsfăț. Mama ne pregătea mereu felurile noastre preferate, seara era prilej de a ne aduna toți la masă (părinți, surori și bunici, până la un moment dat). Duminica era zi de prăjiturit și toată casa mirosea a vanilie, ciocolată și copt. Mâncam pentru a trăi, dar ne bucuram de mâncare. Cele mai savuroase amintiri legate de mâncare și copilărie sunt diminețile târzii din vacanța mare când luam prâzul cu surorile mele – ne făceam piața din grădină și mâncam cu mare poftă tot felul de legume și brânză proaspătă. Vedeam culori, nu proteine. Pe la 16 ani am citit într-o revistă medicală că vegetarienii trăiesc mai mult. Și timp de șapte ani am fost pesco-ovo-vegetariană. Nu neapărat din convingere, cât dintr-o dorință nebună de a trăi mai mult. Am știut tot timpul însă că nu e o alegere definitivă.

Monica Stroe, doctor în sociologie și pionier în antropologie culturală, a adus în discuție exact acest proces de fetișizare a unor alimente și de transformare a lor în superalimente, un fel de apă vie a lui Făt Frumos, precum și dietele ca stil de viață. Trăim o vreme de hiperspecializare a hranei în Europa, ajungând chiar la un ecosistem continental care raționalizează excesiv masa ca produs cultural. Și tot acest proces a devenit element identitar pentru fiecare dintre noi – exemplul dat mi s-a părut foarte relevant: sunt europeană, biciclistă, vegetariană și studiez științele sociale. Și aventura mea cu vegetarianismul avea o conotație identitară – să mă diferențiez de cei din jurul meu și să capăt puteri supernaturale (iar în 2002 în comunitățile din care făceam parte nu exista niciun vegetarian).

Intervenția energică și directă a doamnei doctor Simona Tivadar (medic primar, nutriție și boli metabolice) mi-a amintit de senzația pe care am avut-o când am citit interviul său dat pentru mediafax. Cred că a fost prima oară când am citit atât de direct și de argumentat despre toată obsesia aceasta pentru mâncare, despre toate vedetele care devin experți în nutriție. Cancanizarea mâncării a creat această paranoie a alimentelor care te salvează sau care te omoară, a alimentelor minune. Mi-am notat în agendă două afirmații care mi-au dat de gândit – după 21 de ani, în fiecare zi acumulăm un gram numai pentru că… îmbătrânim. Felul în care avem grijă de aceste grame acumulate ține doar de noi. O alternativă pentru felul în care ne hrănim este și postul religios (pentru zilele de miercuri și vineri), dar postul ca la carte (fără folosirea uleiului, de exemplu), acela în care ne căutăm repere spirituale. Postul este o alegere mult mai bună decât vegetariasmul.

Întoarcerea la rădăcini. Când vezi într-un loc cool ca Impact Hub un domn în ie românească, îți dai seama că trebuie să aibă o poveste de spus. Willy Schuster, un sas din Moșna, a susținut cu ardoare că țăranii pot hrăni bine lumea și a militat pentru un downshifting autohton (alegerea simplității, a hranei tradiționale crescute în propria grădină etc.[1]). Dincolo de entuziasmul său pentru Moșna (Sibiu), care părea din inima Bucureștiului, o oază de bucurie sănătoasă, m-am gândit totuși că nu asta este salvarea omenirii. Nu ne putem muta toți la sate. Nu orașul este problema, ci felul în care alegem să trăim oriunde am fi. Mi-a plăcut mult ideea mesei ca liant în familie. Timpul mesei este foarte important pentru noi. Și închidea astfel cercul deschis de Monica Stroe, care a adus în discuție faptul că masa, ca produs cultural, devine un fenomen tot mai rar.

Vreau să dau din nou conotația pozitivă a cuvântului țăran.  (Willy Schuster)

Mimarea gustului. Românii, pătrunjelul și mărarul. Nu aș fi amintit de intervenția Sorinei Răsteanu, dar afirmația unui domn din public m-a pus pe gânduri. Sorina, studentă la masterul de Design de Produs la Facultatea de Arte și Design – Universitatea de Vest, a povestit despre proiectul ei dintr-un concurs internațional – Set to Mimic înseamnă o farfurie și un pahar care înregistrează gustul plăcerilor vinovate și mimează apoi acest gust. Pe scurt, setez gustul de cola, îmi pun apă în pahar, dar voi simți gustul de cola.[2] Ideea este genială dacă nu ar fi monstruoasă, a zis cineva din public stârnind rumoare. Tânăra a spus că acest gen de gadget ar fi foarte util în special celor care au probleme reale de obezitate, ajutând în procesul de slăbire. Și totuși, m-am tot gândit că uneori nu e de ajuns să îți păcălești gustul. Da, creierul nu ar ști că beau, de fapt, apă, dar eu aș ști.

De la mimare la fantasme. Discursul doamnei Aurora Liiceanu a fost, poate, cel mai așteptat moment al serii, și a căutat să promoveze un echilibru între downshifting și set to mimic. A vorbit mai degrabă despre felul în care putem adapta mediul în care suntem. Admiratoare a stilului de viață promovat de Katie Brown[3], doamna Liiceanu a vorbit despre moda cultivării plantelor în ghivece. Românii sunt bipolari – folosesc doar pătrunjel și mărar și niciodată împreună. Subliminal, românii se feresc de busuioc, poate pentru că este folosit în biserică și nu e asociat mâncării. Savuros, nu? Dar cel mai tare mi-a plăcut faptul că a adus în discuție diversitatea năucitoare de produse și informații din domeniul alimentar. Suferim încă de sindromul faianței albe. În vremea lui Ceaușescu, nu exista decât un fel de faianță, peste tot – în baie, la bucătărie, pe hol, la spital etc. Nu ne-am fi imaginat că există și faianță colorată. Acum, când mergem în magazine, sunt atâtea feluri de mâncare (și faianță colorată), încât am uitat să ne întoarcem la rădăcini – mâncarea simplă și sănătoasă. Soluția perfectă nu trebuie să fie nici downshiftingul, nici set to mimic. Totul stă în echilibru.


[1] Un articol fain despre downshifting pe totb.ro
[2] Mai multe detalii pe digi 24.
[3] Mai multe despre Katie Brown găsiți pe site-ul ei.

sursa foto