Libertatea înseamnă libertatea de a spune că doi şi cu doi fac patru.
Dacă ţi se recunoaşte asta, celelalte vin de la sine.
George Orwell – 1984
Sfârșitul existenței Fratelui cel Mare devenea iminent, după cum am arătat în prima parte a articolului. Acceptând concesiile poporului care se revoltase și colaborând cu cel care i se opusese categoric, totul s-a sfârșit cu o lovitură din interior și un mesaj de adio, spus de Crăciun.
Reformele lui Gorbaciov duceau treptat către un eșec complet al politicii sale. Exact ce nu are nevoie un regim totalitar pentru a supraviețui a adus liderul sovietic: libertate autentică și nu interpretată în sens convenabil regimului. O situație complet opusă romanului distopic al lui George Orwell, 1984. Realitatea situației noi în care se afla URSS preocupa Kremlinul. Din acest motiv, în decembrie 1990, Congresul al IV-lea al Deputaților Poporului din URSS avea să se pronunțe pentru menținerea URSS și transformarea acesteia într-o confederație democratică. În acest sens s-a hotărât adoptarea unui Tratat Unional pentru crearea unei noi Uniuni. Principiile acesteia erau cele care stăteau la baza declarațiilor de suveranitate ale republicilor unionale: egalitatea tuturor popoarelor și a cetățenilor, dreptul la autodeterminare și dezvoltare democratică, integritate teritorială. Pentru a conferi o bază temeinică ideii menținerii URSS într-o formă înnoită, Congresul a decis organizarea la 17 martie 1991 a unui referendum pe întreg teritoriul Uniunii Sovietice.
Cel mai mare oponent al lui Gorbaciov în perioada reformelor a fost Boris Elțîn, un fel de personaj care se revoltă ca protagonistul din 1984, însă cu sfârșit diferit. Membru de partid, acesta a urcat constant pe scara ierarhică – până în 1987, când a fost demis brusc pentru critici aduse superiorilor. În acest punct crucial, Elțîn a avut inteligența de a se reinventa ca politician rus: remarcându-se mai întâi ca deputat reprezentând Federația Rusă după alegerile din martie 1990 și apoi ca președinte al Sovietului Suprem rus. A fost ales la 12 iunie 1991, încă din primul tur, președinte al RSFS[1] Ruse, obținând 57,3% din voturile exprimate. Noua funcție i-a permis lui Elțîn să-și întărească prestigiul în rândul liderilor celorlalte republici unionale și în raporturile cu președintele URSS.
În contextul situației din țările baltice, Elțîn s-a deplasat la Tallinn pentru a semna un acord de recunoaștere reciprocă a „suveranității” între Rusia și republicile baltice, acționând peste capul autorităților sovietice. Dar Gorbaciov, președintele sovietic, era acum atacat din ambele părți. Faptul că ezita să-i zdrobească pe baltici l-a îndepărtat definitiv de aliații săi militari. Fratele cel Mare este cu ochii pe tine? Popularitatea lui Gorbaciov a suferit o scădere continuă, de la aproximativ 70% la începutul anului 1990 până la 10% în primele luni din 1991. Nici decernarea Premiului Nobel pentru Pace în 1990 nu i-a adus liderului sovietic mai multă popularitate în propria țară, unde se bucura de mai puțină simpatie decât în străinătate. Între timp, celelalte republici urmau exemplul baltic. Astfel, se adeverește ceea ce în romanul lui Orwell este imposibil – răspunsul din dialog, deși este corect, în lumea distopică este greșit:
— Câte degete, Winston?
— Patru.
La data de 17 martie 1991 are loc referendumul în cadrul căruia cetățenii erau chemați să spună dacă erau în favoarea menținerii Uniunii într-o formă înnoită, pentru a pune capăt tendințelor accentuate de dezintegrare a URSS. 76,4% dintre persoanele prezente la urne s-au pronunțat pentru menținerea URSS într-o formă înnoită, dar acest procent nu a ajutat la întărirea rolului autorității centrale și a partidului.
Mihail Gorbaciov a fost nevoit să recurgă la un compromis și a acceptat colaborarea cu liderii republicilor unionale dispuși să participe la elaborarea unui nou Tratat Unional, inclusiv Boris Elțîn. În aprilie 1991, Gorbaciov a acordat cu reticență republicilor baltice dreptul la separare prin noua Constituție a Uniunii, dar această concesie nu a făcut decât să-i șubrezească și mai mult poziția: inamicii lui conservatori erau convinși că Gorbaciov trebuie înlăturat pentru ca ordinea să fie restabilită. Se poate observa că atunci când Fratele cel Mare cedează, libertatea nu mai este sclavie, ci libertate autentică.
Elțîn și susținătorii lui ruși au realizat că Sovietul Suprem ales prin vot liber va deveni un forum pentru exprimarea nemulțumirilor de orice fel. Acesta a devenit expert în alinierea intereselor Rusiei cu cele ale diverselor națiuni și republici din URSS. Gorbaciov nu a mai putut decât să se alăture stânjenit și fără convingere funcționarilor sovietici care tânjeau după vechiul monopol de partid, pe care el se străduise să îl elimine.
Pe 12 iulie, Sovietul Suprem al Uniunii Sovietice a votat în favoarea unei noi Uniuni, prin finalizarea textului noului Tratat Unional, în urma căruia o Rusie descentralizată acorda o libertate considerabilă statelor membre aflate în dezacord. Acest lucru, alături de succesul lui Elțîn (acum declarat anticomunist) în alegeri, a înclinat în sfârșit balanța și s-a convenit ca Tratatul să fie semnat la 20 august 1991. Conservatorii din partid erau disperați și un grup de înalți oficiali a început să se pregătească pentru o lovitură de stat.
Puciul propriu-zis a fost programat să coincidă cu vacanța anuală a lui Gorbaciov în Crimeea. Complotiștii din 1991 reveneau la practicile sovietice de început: pe 17 august Gorbaciov a fost somat să-și transfere prerogativele prezidențiale unui „Comitet de Urgență”. A refuzat, însă pe 19 august Comitetul de Urgență a anunțat că președintele era incapabil să-și exercite atribuțiile din motive de sănătate, iar Comitetul își asuma puteri depline. Vicepreședintele sovietic Ghenadi Ianaev a semnat un decret care îl deposeda pe Gorbaciov de autoritate și a instituit „starea de urgență” pe șase luni. Dar, deși Gorbaciov era neajutorat, practic prizonier în vila sa de la Marea Neagră, complotiștii nu o duceau nici ei mai bine. Aceștia au fost nevoiți să apară în presa audiovizuală pentru a-și justifica acțiunile – iar publicul a avut ocazia să observe îndeaproape trăsăturile socialismului oficial decăzut.
Boris Elțîn nu putea rata ocazia. Pe 19 august, el a denunțat public lovitura de la Kremlin, declarând-o ilegală, și și-a asumat poziția de șef al rezistenței, dirijând operațiunile din cartierul său general de la Parlamentul rus și mobilizând mulțimea adunată acolo să apere democrația împotriva tancurilor. Rezistența nu a fost o simplă formalitate: în noaptea de 20 spre 21 august, trei demonstranți au murit în ciocnirile cu armata. În loc să fie intimidați de evoluțiile de la Kremlin, democrații și naționaliștii au prins curaj: pe fondul acestei nesiguranțe, Estonia și Letonia și-au declarat independența. La ordinul lui Elțîn, complotiștii au fost arestați. În aceeași zi, Gorbaciov se întorcea la Moscova.
Gorbaciov și-a recăpătat prerogativele, însă lucrurile se schimbaseră pentru totdeauna. PCUS a fost discreditat fatal – condamnând public lovitura de stat abia pe 21 august, când complotiștii erau deja în închisoare –, iar Elțîn profitase de ezitările partidului și îl scosese în afara legii în Federația Rusă. Gorbaciov, în loc să laude Parlamentul rus, poporul rus sau pe Elțîn pentru succesul obținut, vorbea în continuare despre perestroika și despre rolul indispensabil pe care partidul va continua să-l aibă în promovarea reformelor. Însă, când Gorbaciov a înțeles cum stau lucrurile, a suspendat PCUS și pe 24 august a demisionat din funcția de secretar general. Comunismul era acum irelevant – la fel și Gorbaciov. Desigur, fostul secretar general era încă președintele Uniunii Sovietice. Dar relevanța Uniunii era pusă ea însăși sub semnul întrebării. Puciul ratat fusese ultimul și cel mai mare imbold dat secesiunii. Între 24 august și 21 septembrie, celelalte republici s-au declarat independente, iar Boris Elțîn și parlamentul rus puneau bazele Rusiei independente.
În acest moment, instituțiile Uniunii Sovietice erau deja fie sub controlul statelor independente, fie desființate: pe 24 octombrie KGB-ul și-a încetat existența. În cele din urmă, pe 8 decembrie, președinții și prim-miniștrii din Rusia, Ucraina și Belarus au fost de acord să se întâlnească lângă Minsk și să denunțe Tratatul Uniunii din 1922, abolind practic Uniunea Sovietică. În locul ei s-a propus înființarea unei Comunități a Statelor Independente (CSI). Un personaj din 1984 vorbește despre societatea prezentată în carte, una supusă dominației partidului. Se pare că ipoteza lui nu a avut efect în roman, însă în realitate se potrivește perfect:
— Nu puteţi crea o asemenea lume. E un coşmar. Nu se poate.
— De ce?
— Pentru că nu poţi întemeia o civilizaţie pe frică, pe ură şi cruzime. Nu ar putea supravieţui.
— De ce nu?
— Pentru că n-ar avea vitalitate. S-ar dezintegra, s-ar sinucide.
Pe 25 decembrie 1991, Gorbaciov a renunțat la președinția URSS. Steagul roșu cu secera și ciocanul care flutura deasupra Kremlinului a fost coborât pentru ultima oară. După 74 de ani, experimentul comunist luase sfârșit. Drapelul rus a înlocuit însemnele sovietice la Kremlin: Mihail Gorbaciov i-a cedat prerogativele de șef al statului președintelui Elțîn al Rusiei. Pe 31 decembrie 1991, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste a încetat să existe.
spoiler alert
Romanul 1984 se termină astfel:
Dar gata, totul este bine acum, lupta s-a sfârşit. A câştigat bătălia cu el însuşi, îl iubeşte pe Fratele cel Mare!
Se poate deduce că sistemul a învins și protagonistul a devenit din rebel – supus. În realitate, Uniunea Sovietică a fost până la urmă cea învinsă, și nu de vreun inamic extern, ci de propriul popor. Într-un sistem totalitar, oamenii pot fi privați de libertate, dar un astfel de sistem, odată ce devine șubred, este nevoit să se reformeze radical pentru a-și păstra existența. Iar o astfel de reformare duce în cele din urmă la ceea ce părea înainte imposibil: căderea regimului și destrămarea statului. Din glasnost și perestroika se pot învăța două lucruri: într-un sistem totalitar nu poate exista libertate de exprimare și alegerile libere duc la instabilitate politică în sânul partidului conducător, ce se divizează și în cele din urmă se destramă. În lumea distopică prezentată de George Orwell, acesta a avut dreptate când a spus că Libertatea este sclavie, dar realitatea dovedește că în totalitarism, la un moment dat, libertatea este „amurgul zeului”.
Bibliografie:
Vasile Buga – Apusul unui imperiu. URSS în epoca Gorbaciov. 1985-1991, Editura Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2007
Tony Judt – Epoca postbelică: O istorie a Europei de după 1945, Editura Polirom, Iași, 2008
George Orwell – O mie nouăsute optzeci și patru, Editura Polirom, Iași, 2002
[1] Republica Socialistă Federativă Sovietică