Libertatea înseamnă libertatea de a spune că doi şi cu doi fac patru.
Dacă ţi se recunoaşte asta, celelalte vin de la sine.
George Orwell – 1984
Ce este libertatea? Astăzi putem da ca răspuns posibilitatea de a acționa cum vrem fără ca cineva să ne oprească, să spunem fără teamă ceea ce gândim, să ne simțim proprii noștri stăpâni, liberi fără a fi dominați de puterea altuia asupra noastră. Însă libertatea nu are neapărat această însemnătate. În trecut a căpătat diverse înțelesuri, în funcție de interesele a diverse persoane sau state. Cel mai bun exemplu în istorie de stat ce îngrădește libertatea oamenilor sub orice fel este un stat totalitar, îndeosebi Uniunea Sovietică. Un stat ce a dat termenului de libertate un sens diferit, favorabil sieși. Prin termeni bombastici ca patria popoarelor libere, eliberatoare de sub asuprire, a schimbat înțelesul inițial al libertății. Realitatea era că omul era complet privat de libertate și trăia într-o societate aproape de tip sclavagist.
Un om a luat ca model această societate pentru a scrie un roman: George Orwell, un cunoscut autor englez, a scris o carte ce avea să intre în istorie: O mie nouăsute optzeci și patru (1984), având caracter politic, și prezentând un viitor distopic[1] al unei societăți aflate sub opresiunea unui guvern totalitar. Deși nu face nicio referire la termenul de comunism și toate derivatele cuvântului, se poate observa în mod clar cum societatea și protagoniștii trăiesc ca într-un astfel de regim, în care cetățeanul este lipsit de orice fel de libertate și supus complet Partidului, organismul care are întotdeauna dreptate. De asemenea, este prezentat conducătorul (mai bine zis chipul său), numit Fratele cel Mare, căruia i se dedică un veritabil cult al personalității. Posibilitatea ca regimul din carte să se poată prăbuși este nulă, în ciuda revoltei unui personaj ce dorește libertate reală. Din acest punct se va putea vedea cum realitatea diferă, într-un final, de ficțiune…
Dominația URSS asupra statelor-satelit în perioada 1945-1989, când, în urma sfârșitului celui de-al Doilea Război Mondial, acest stat se înfățișa ca eliberator al țărilor din estul Europei, poate fi comparată cu un citat din cartea lui Orwell: Libertatea este sclavie. Statele-satelit din estul Europei au fost nevoite să se supună directivelor trimise de la Moscova, majoritatea tentativelor de nesupunere față de politica oficială a Kremlinului fiind suprimate. Fiecare stat trebuia să arate că îl iubeşte pe Fratele cel Mare. Însă, la un moment dat, Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS) a intrat într-o criză profundă, ceea ce a permis statelor frățești să ducă o linie politică proprie. Astfel, fiecare stat a ales să construiască drumul spre comunism în felul propriu. Acest lucru s-a întâmplat în urma venirii la conducerea URSS, în 1985, a unui om ce va marca istoria lumii pentru totdeauna: Mihail Gorbaciov (mai multe despre el și despre memoriul său, Amintiri, puteți citi aici). Acesta a lansat o serie de reforme intitulate glasnost (transparență) și perestroika (restructurare), pentru a salva comunismul aflat în criză profundă, oferind mai multă libertate de exprimare cetățenilor, descentralizare politică și economică și eliminarea monopolului partidului asupra societății. Datorită reformelor, popularitatea sa a crescut, în special pe plan mondial. În statele-satelit era văzut ca un salvator. Până la urmă aceste reforme vor avea impact, dar în sens invers, și, rând pe rând, de-a lungul anului 1989, regimurile comuniste din statele-frățești vor cădea, lăsând loc instaurării democrației. Această situație este similară cu replica din 1984:
Cum pot să văd altceva decât ce am în faţa ochilor? Doi şi cu doi fac patru.
Iată cum Fratele cel Mare rămâne singur la părinți. Însă înainte de a prezenta situația URSS post-1989, trebuie explicat ce era Uniunea Sovietică: proclamată încă din 1922, era un conglomerat ce reunea mai multe state. Fiecare stat era considerat „Republică Socialistă Sovietică” (RSS), condus de un Soviet Suprem local, reprezentând Parlamentul, ce răspundea direct Sovietului Suprem al Uniunii Sovietice de la Moscova. Republicile erau formate din diferite naționalități, majoritară fiind cea rusă. Limba oficială a Uniunii era rusa, dar și limba locală a fiecărei republici era recunoscută. Socialismul, bazat pe ideologia marxist-leninistă, era considerat o etapă intermediară în drumul Uniunii spre atingerea comunismului. Astfel, economia era una de tip centralizat, PCUS deținea monopolul, controlul total asupra societății, iar poliția secretă, KGB, veghea să nu existe opoziție internă. Fiecare soviet local manifesta un control total asupra fiecărei republici, reprezentând o birocrație coruptă care priva cetățenii de orice fel de libertate de exprimare. Aceasta era din punct de vedere administrativ, etnic și politic Uniunea Sovietică. Libertatea este sclavie.
Comunismul în Uniunea Sovietică, și nu numai, poate fi explicat prin următorul dialog din romanul lui Orwell:
— Câte degete ţi-arăt eu acum, Winston?
— Patru.
— Şi, dacă Partidul spune că nu sunt patru, ci sunt cinci, atunci câte ţi-arăt?
— Tot patru.
Ultimul cuvânt i se îneacă într-un spasm de durere.
Mihail Gorbaciov a dorit să dispară spasmul de durere, însă a subapreciat potențialul exploziv al problemei naționale a republicilor, pe care o considera definitiv rezolvată la sfârșitul anilor ’80. Creșterea conștiinței naționale a popoarelor a fost însoțită de dorința dobândirii independenței și suveranității de stat reale. În cursul anilor 1988-1990, în majoritatea republicilor unionale au fost create Fronturi Populare și partide care și-au propus obținerea independenței și ieșirea din componența URSS. Teritoriile Uniunii fuseseră dobândite prin cuceriri și asimilări. Însă cele mai recente cuceriri sovietice – în Asia Centrală, în Caucaz, mai ales la granița vestică îndepărtată, de-a lungul coastei Mării Baltice – erau doar pe jumătate digerate și erau vulnerabile la influența și modelul strain.
Republicile baltice ale Uniunii – Estonia, Letonia și Lituania – erau cele mai expuse la influența Occidentului din prisma poziționării geografice. Statele baltice erau prospere după criterii sovietice. Prin bunurile pe care le produceau și care tranzitau prin porturile lor, estonii, letonii și lituanienii cel puțin luau contact cu un mod de viață la care restul Uniunii Sovietice nici nu putea visa.
În 1989 mișcările pentru independență din țările baltice au încercat marea cu degetul. Pe 18 decembrie, Partidul Comunist Lituanian s-a scindat; o majoritate zdrobitoare voia independența imediată. Gorbaciov nu mai putea rămâne neutru. Pe 11 ianuarie 1990, el s-a deplasat la Vilnius, unde s-a pronunțat împotriva separării propuse, făcând apel la moderație. Însă, pe 11 martie, Lituania și-a proclamat independența. Reacția lui Gorbaciov nu s-a lăsat așteptată, în aceeași lună acesta luând cuvântul la cel de-al III-lea Congres al Deputaților Poporului din URSS[2], în cadrul căruia și-a reafirmat atașamentul față de ideea integrității țării. Congresul a declarat ilegală proclamarea unilaterală a independenței Lituaniei. Fratele cel Mare este cu ochii pe tine.
În anul 1990, în presă au început să apară materiale critice la adresa lui Gorbaciov și a politicii sale. Exemplul cel mai elocvent pentru ilustrarea pierderii autorității și credibilității președintelui sovietic l-a reprezentat demonstrația de 1 mai din Piața Roșie, în timpul căreia manifestanții purtau pancarte pe care se puteau citi lozincile: Biroul Politic, demisia!, Jos PCUS!, Jos marxism-leninismul! Mai pe scurt: Jos cu Fratele cel Mare! În fața vociferărilor și huiduielilor, Gorbaciov și celelalte personalități prezente au părăsit iritați și umiliți tribuna oficială.
Instabilitatea anului 1990 este ilustrată de faptul că singura reacție a liderilor sovietici față de declarația de la Vilnius a fost să amenințe cu boicotul economic. Eforturile de a reprima inițiativele baltice i-au afectat lui Gorbaciov imaginea de reformator, când, pe 10 ianuarie 1991, Gorbaciov le-a dat lituanienilor un ultimatum, cerându-le în calitatea sa de președinte al Uniunii să adere imediat la Constituția sovietică. În zilele următoare, forțele de elită ale KGB-ului și Ministerului sovietic al Afacerilor Interne au ocupat sediile instituțiilor din Vilnius și au instalat un Comitet al Salvării Naționale. Au fost atacate studiourile radioului și televiziunii, trăgându-se în manifestanți: 14 civili au murit, iar 700 au fost răniți. O săptămână mai târziu, la Riga, s-a repetat același scenariu, cu patru victime. Astfel, cei care strigau Jos cu Fratele cel Mare! au trăit următoarea situație, citând un dialog din carte:
— Spune-mi, Winston, cum îşi exercită un om puterea asupra altui om?
— Făcându-l să sufere.
Vărsările de sânge din statele baltice semnalau începutul sfârșitului pentru Uniunea Sovietică. În mai puțin de o săptămână, peste 150.000 de oameni s-au adunat la Moscova pentru a protesta împotriva omorârii civililor. Însă tensiunea maximă a fost atinsă în februarie 1991, când în cadrul unor ample manifestații de masă organizate în centrul Moscovei s-a cerut demisia lui Gorbaciov din funcția de șef al statului.
Uniunea devenise foarte șubredă. Statele membre voiau să își proclame independența, iar ideologia era contestată de propriul popor. Glasnost[3] era sinonim cu libertatea de exprimare. Într-un stat dominat prin control și teamă, când populației i se oferă o asemenea oportunitate, libertatea devine o armă care se întoarce împotriva regimului, a Fratelui cel Mare. Situația din țările baltice este cea mai elocventă.
Bibliografie:
Vasile Buga – Apusul unui imperiu. URSS în epoca Gorbaciov. 1985-1991, Editura Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2007
Tony Judt – Epoca postbelică: O istorie a Europei de după 1945, Editura Polirom, Iași, 2008
George Orwell – O mie nouăsute optzeci și patru, Editura Polirom, Iași, 2002
[1] „Distopie” este un termen modern construit prin opoziție cu utopie și care se aplică unei lumi imaginate și negative.
[2] Congresul Deputaților Poporului din URSS reprezenta organismul suprem al puterii legislative.
[3] „Glasnost”, tradus prin termenul de „transparență”, a reprezentat reforma lui Gorbaciov de moralizare a societății. Astfel, aceasta a redescoperit libertatea de gândire, de expresie și cea a religiei.