În calitate de student și (viitor) istoric, profesorii m-au învățat să îmi pun întrebări. Astfel am ajuns să retrăiesc perioada „de ce?”-urilor din primii ani de viață, ceea ce este și normal, pentru că acum descopăr o altă lume, iar fiecare lucru este nou și fascinant. De cele mai multe ori, la cursuri ni se explică importanța surselor primare și a contextului internațional atunci când dorim să începem o cercetare. Iar noi luăm informația și o notăm conștiincioși, o aducem în discuție la examen dacă avem ocazia și cam atât, cel puțin până când ne trezim în fața celei mai importante cercetări de la început de drum: lucrarea de licență. Atunci începem să analizăm; înțelegem că trebuie să ne alegem tema în funcție de sursele primare care (mai) există în limbile pe care le cunoaștem.
Chiar dacă discutăm despre o singură piesă a puzzle-ului, e indicat, din când în când, să privim și imaginea de ansamblu. M-am lovit de această problemă acum un an și recunosc că la început m-a cuprins un sentiment de frică și de nesiguranță. O licență care să abordeze evanghelizarea anglo-saxonilor[1] nu e ceva ușor: sursele sunt puține și sunt scrise în latină, dintre care doar unele sunt traduse în engleză, iar contextul în care a avut loc acest eveniment este complex mai ales pentru că este plasat temporal la sfârșitul Antichității și începutul Evului Mediu. Am înțeles de ce mulți au privit cu scepticism tema cercetării mele, de ce nu se încumetă oricine să analizeze probleme apărute în epoca medievală, dar, cel mai important, am înțeles că orice ai face trebuie să ai încredere. Perspectiva asupra importanței cercetării mele mi s-a schimbat când am (re)citit despre viața fascinantă a lui Martin Luther (1483-1546).
S-a scris mult și probabil se va mai scrie despre el, pentru că, indiferent ce am spune, a jucat un rol important, unii istorici considerând că apariția tezelor sale marchează de fapt, cel puțin din punct de vedere religios, sfârșitul Evului Mediu și începutul Epocii Moderne timpurii[2]. Dar cât de mare a fost totuși contribuția lui Luther? Și chiar putem spune că a fost un reformator?
În primul rând, e bine să avem în vedere perioada în care a trăit și contextul în care și-a publicat cele 95 de teze. La sfârșitul Evului Mediu, omul începuse să fie preocupat de mântuirea sa și de ce se întâmplă după moarte. Pentru asigurarea mântuirii, creştinii puteau alege două căi: a conformismului religios sau a pietăţii interiorizate[3]. Biserica a profitat de acest lucru și de faptul că avea monopol asupra textului biblic, chiar dacă începuse să se piardă teren pentru că nu mai existau așa mari neconcordanțe între clerici și laici[4]. De asemenea, în această perioadă au apărut și primele idei ale Renașterii, cum ar fi individualismul[5]. Se adaugă la aceasta o serie de elemente de natură economică şi socială care au avut rolul lor în transformările care au afectat biserica. Așa apare reforma, iar principala sa cauză nu ține de situații economice și sociale, ci mai degrabă are la bază un sentiment religios[6]. Reforma luterană îl are în centru, cum este și normal, pe Martin Luther, ce intrase în viața monastică în 1505 și care ajunge să fie foarte deranjat de o practică la care recurge Papa, vânzarea indulgențelor[7]. Astfel, Luther a contestat indulgențele și autoritatea papală în măsura în care acestea erau în dezacord cu iertarea divină directă doar prin credință – chiar dacă la început a crezut că Papa nu cunoștea întru totul situația:
Creştinii trebuie învăţaţi că, dacă papa ar avea cunoştinţă de jaful făcut de cei care predică indulgenţele, el ar prefera, mai curând, ca biserica Sfântului Petru să fie arsă din temelii, decât să fie ridicată cu pielea, carnea şi oasele turmei sale […][8]
În 1517, la Universitatea din Wittemberg, unde era profesor, Martin Luther a susţinut public cele 95 de teze ce stau la baza reformei și doctrinei luterane.
Luther considera că este suficient să crezi pentru a fi mântuit şi că orice creştin poate intra în relaţie directă cu divinitatea, fără a avea pentru aceasta nevoie de un intermediar, idei care vor duce la excomunicarea sa în 1520. În pofida a tot ce i se întâmpla nu a renunțat la convingerile sale, iar acest lucru se poate observa în refuzul lui Luther de a abjura la Dieta de la Worms:
Dar dacă Maiestatea Voastră Imperială şi Luminăţiile Voastre doriţi un răspuns direct atunci răspunsul meu lipsit de întorsături este următorul: Să fiu biruit prin mărturii ale Scripturii sau prin argumente pertinente – căci eu nu dau crezare numai papei sau conciliilor fiind limpede că adeseori aceştia s-au înşelat sau s-au contrazis – şi atunci, fiind eu biruit prin scrierile sfinte ce-mi sunt prezentate, conştiinţa mea este prinsă de cuvântul Domnului. Fără de aceasta nici nu pot şi nici nu vreau să abjur nimic, fiind anevoios, dăunător şi periculos să acţionezi contrar conştiinţei. Eu nu pot să fac altfel. Aici stau. Să-mi ajute Dumnezeu! Amin![9]
De asemenea, Martin Luther a militat pentru cunoșterea Bibliei (pe care o va traduce în limba germană) de către fiecare credincios, pentru ca toți să poată citi învățătura lui Dumnezeu; cu alte cuvinte, încuraja accesul la sursa primară, motiv pentru care prefera denumirea de reformă „evanghelică” spunând: Eu nu am făcut nimic… Cuvântul a făcut totul. În fond, esenţialul doctrinei luterane poate fi exprimat într-o singură sintagmă: Sola gratia, sola fide, sola Scriptura[10].
Nu a fost singurul care a avut aceste idei reformatoare, însă despre el au curs cea mai multă cerneală și cel mai mult nisip din clepsidră în timpul dezbaterilor din mediile academice și așa s-a născut de fapt reforma luterană. Cu o sută de ani înainte de nașterea lui Luther, Wycliffle[11] traducea Biblia în engleză pentru contemporanii săi, pentru ca ei să poată avea acces la Cuvântul originar. De asemenea, Hus[12] a tradus-o și el în limba cehă populară, insistând, așa cum avea să facă și Luther, să i se arate, cu Cartea Sfântă în mână, dacă și unde greșește.[13] Așadar, Luther nu a fost singurul care a încercat să demostreze importanța cunoașterii sursei primare. Erik H. Erikson ne propune o explicație pentru faptul că el este mai cunoscut decât prereformatorii:
Gutenberg, însă, îl așteptase, parcă, pe Luther; noua tehnică a comunicării de masă era astfel la dispoziția discursului teologic al lui Luther, înlesnindu-i acestuia carisma și cultul personalității la scara unei întregi națiuni.[14]
Autorul se referă la Johannes Gensfleisch zur Laden zum Gutenberg (1398-1468), care a rămas în istorie datorită perfecționării unui simbol ce marchează trecerea de la Evul Mediu la Epoca Modernă: tiparul.
Această invenție l-a ajutat cu certitudine pe Martin Luther să își facă tezele cunoscute. Alți factori care au contribuit la crearea renumelui său au fost personalitatea fascinantă a reformatorului și, nu în ultimul rând, contribuția noastră la promovarea anumitor figuri istorice. Cele 95 de teze, de pildă, au ajuns subiect de film în anul 2003: Luther (r. Eric Till). Aceasta îl are în centru pe actorul Joseph Fiennes, cunoscut publicului și pentru faptul că l-a interpretat pe Merlin în serialul Camelot (2011). Creatorii se apropie foarte mult de „adevărul istoric” sau, mai bine zis, de ceea ce ne spun sursele primare despre Martin Luther. Un exemplu în acest sens ar fi răspunsul său din cadrul Dietei de la Worms, pe care l-am menționat deja și care apare și în film:
Unless I am convinced by Scripture and by plain reason and not by Popes and councils who have so often contradicted themselves, my conscience is captive to the word of God. To go against conscience is neither right nor safe. I cannot and I will not recant. Here I stand. I can do no other. God help me!
Din diverse motive, un istoric cercetează și aduce în discuție anumite evenimente ce i se par lui marcante pentru omenire, și uneori poate acorda mai multă atenție unor persoane, lăsându-le în umbră pe altele poate la fel de importante sau ignorându-le dacă stau în calea confirmării tezei sale. Poate pare mai simplu să alegi o tema de licență despre un eveniment cunoscut de către un public mai larg. Da, există cărți din belșug, dar sunt și multe capcane pentru că materialele fac parte din sursele secundare (istoriografie). Dacă vrem să fim mai aproape de „adevărul istoric”, trebuie să avem în vedere, în primul rând, sursele primare, pentru că analiza lor face o cercetare bună, indiferent cât de cunoscut sau nu este subiectul abordat. Dacă nu este un subiect foarte dezbătut avem ocazia să îl (re)aducem în atenția publicului, iar de alegem unul mai popular putem veni cu o perspectivă nouă și interesantă.
[1] Partea cea mai importantă a operei lui Grigore cel Mare (Papă între 590-604) a constat în acţiunea de reconstituire a unităţii creştine în Occident sub conducere romană. Convertirea anglo-saxonilor de către Augustin a constituit primul jalon (596).
[2] Pentru mai multe informații legate de problema periodizării puteți consulta articolul lui Bogdan Murgescu: O alternativă la periodizarea tradiţională: epoca modernă, timpurie, în „Studii şi articole de istorie”, LXVI, 2001, pp. 5-18.
[3] Lung, Ecaterina, Civilizație și cultură în Evul Mediu, Bucureşti, 2008, p. 172.
[4] Ibidem, p. 173.
[5] Reforma apare într-o societate marcată de evoluţiile situate sub semnul Renaşterii, care pun accentul pe om ca persoană, şi mai puţin ca membru al unei colectivităţi. Religia trebuia deci să fie şi ea interiorizată, să se adreseze direct omului ca individualitate şi nu ca membru al colectivităţii denumite Biserică.
[6] Oţetea, Andrei, Renaşterea şi Reforma, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1968, p. 252.
[7] În 1515, Papa Leon al X-lea, pentru a strânge banii necesari renovării catedralei San Pietro de la Roma, îl însărcinează pe dominicanul Tetzel cu vânzarea indulgenţelor în Germania. Definiția este relativ simplă: Indulgenţa înseamnă iertarea în faţa lui Dumnezeu a pedepsei vremelnice datorate păcatelor a căror vină este ştearsă deja, iertare pe care credinciosul bine dispus sufleteşte o obţine în condiţii determinate, prin acţiunea Bisericii care, în calitate de distribuitoare a răscumpărării, împarte şi aplică, prin autoritatea ei, tezaurul îndestulărilor aduse de Cristos şi de sfinţi. Pentru mai multe informații puteți consulta: Mullett, Michael, Luther, București, Editura Artemis, 2007, pp. 47-57.
[8] Platon, Alexandru-Florin, Radvan, Laurențiu, De la cetatea lui Dumnezeu la edictul din Nantes, Iaşi, Editura Polirom, 2005, pp. 463-464.
[9] Refuzul lui Luther de a abjura la Dieta de la Worms: Murgescu, Bogdan (coord.), Istoria lumii în texte – de la începuturi până în zilele noastre, București, Editura Teora, 1999, p. 140.
[10] Numai prin harul dumnezeiesc, numai prin credinţă, numai prin Scriptură.
[11] John Wycliff (cca. 1330-1384), născut în Yorkshire spre 1330, a fost preot și profesor la Oxford.
[12] Ian Hus s-a născut în 1369 la Husinec, a studiat teologia, a devenit preot la Capela Bethleem, importantă pentru că presupunea realizarea predicii în limba cehă, fiind totodată şi rector al Universităţii pragheze din 1402.
[13] Erikson, Erik, Psihanaliză şi istorie. Tânărul Luther, București, Editura Trei, 2001, p. 213.
[14] Ibidem, p. 214.