A fost o perioadă în care doream să îmi explic totul, să dețin controlul asupra majorității lucrurilor din viața mea și îmi puneam obsesiv întrebarea: de ce? Într-o zi, mi-am dat seama însă că existența nu se bazează doar pe lămuriri, ci chiar inexplicabilul îi dă farmec – simbolurile –, iar de atunci am început să mă bucur mai mult și să privesc dincolo de opac.
Misterul, simbolul se găsesc oriunde: în vorbele oamenilor care ne înconjoară, în versurile unei melodii, în replicile dintr-un film sau în cărțile pe care le citim. De pildă, nu de foarte mult timp, am citit Bătrânul și Marea de Ernest Hemingway. La prima vedere este un roman ușor, cu o poveste plăcută, de citit într-o duminică după-amiază. Însă am reușit să trec dincolo de firul narativ și să găsesc un sens, să mă las purtată de valul curiozității, așa cum bătrânul Santiago s-a lăsat purtat de valurile mării, doar pentru a demonstra că încă mai poate fi pescarul de altădată. Marea devine un simbol, este legată de condiția umană: gesturile, profilul personajului se explică prin aceasta, analiza ființei prin absurd, repunerea omului în imensul naturii.
Totul era la el bătrân, cu excepția ochilor, iar ei aveau aceeași culoare ca și marea și erau veseli și neînfrânți.
Personajul ajuns la senectute are două certitudini ce îi caracterizează existența: pescuitul și marea – izvorul nesecătuit al albastrului pur. Datorită acestora nu îi pasă de transformările care au avut loc în el, de faptul că a îmbătrânit, că trăiește într-o sărăcie observabilă. Ce folos să se gândească la toate acestea, atâta timp cât are de partea sa imensitatea mării, apa care i-a ascultat toate gândurile de-a lungul timpului și care îl cunoaște atât de bine?
Era un om prea simplu ca să se întrebe când ajunsese la starea de umilință. Dar știa că ajunsese la ea și mai știa că nu era ceva rușinos și că nu presupunea pierderea mândriei autentice.
Oare aceasta să fie condiția omului simplu? Să conștientizeze o anumită degradare, dar să nu încerce să găsească o cauză? Sau poate despre asta sunt viața și înțelepciunea, despre capacitatea de a accepta firescul existenței, de a ne asuma succesele și eșecurile, de a muri visând, așa cum se întâmplă cu Santiago, protagonistul scrierii lui Hemingway ?
Există momente în care ne legăm amintiri de anumite obiecte, de semnificația lor; poate acestea au făcut parte dintr-o altă treaptă a vieții noastre, dar rămân cu noi mai departe și capătă valoare de simbol: ne întoarcem la ele și ne vedem în ele ca într-o oglindă a timpului. Aceleași gânduri le-am regăsit în povestirea Luna în apă de Yasunari Kawabata, unde locul central este ocupat de oglindă, simbolul ce face legătura între cele două planuri ale vieții personajului feminin Kyoto. Aceasta a trecut prin două căsătorii, legate între ele prin semnificația unei oglinzi, care a reflectat o lume distinctă, marcând astfel un final și un început.
Pentru soțul invalid al lui Kyoto, oglinda capătă numeroase roluri: observă o altă lume prin intermediul acesteia, cunoaște lumea pe care nu o mai poate parcurge, reprezintă speranța prin ceea ce reflectă.
Ceea ce a mai privit soțul ei atât cât a mai trăit, folosindu-se de cele două oglinzi, nu se rezuma doar la grădina de legume a lui Kyoto. Reflecta în ele și cerul, și norii, și zăpada, și munții din depărtare, și crângul din preajmă. Reflecta și luna. Privea lung în oglindă și florile de pe câmp și păsările călătoare. Pe drumul din oglindă treceau oameni, în grădina din oglindă se jucau copii. Kyoto fu uimită de vastitatea, de bogăția lumii care se vedea în modesta suprafață de sticlă […] Kyoto se așeza la căpătâiul soțului și discutau amândoi despre lumea pe care o vedeau în oglindă.
Însă tot oglinda este și mijlocul prin care soțul invalid va ajunge să își cunoască soția. Kyoto pare a trece prin această a doua căsnicie cu absență, fiind desprinsă de lumea comună pe care ar fi trebuit să o aibă cu propriul soț. Fizic este alături de el, îl veghează, dar spiritual pare că a rămas altundeva, ancorată în trecutul de care îi e prea greu să se desprindă. Această absență este resimțită și de soțul ei, care realizează că nu o cunoaște, o simte oarecum străină.
Dar datorită oglinzii ăsteia eu am învățat pe dinafară amprentele tale de la degetul mare și de la arătător. Hm, ca să memorezi astfel amprentele digitale ale soției, trebuie să zaci bolnav mult timp!
De altfel, realizând o paralelă cu viețile noastre, probabil ni s-a întâmplat să ne dăm seama că oamenii care ne stau alături ne sunt necunoscuți din multe puncte de vedere, că mai avem atât de multe lucruri de aflat despre ei. Dincolo de imaginea afișată zilnic, oamenii sunt mișcați de trecut, sunt legați de ceva anume, despre care e greu de povestit; tocmai din aceste motive, nu-i putem cunoaște cu adevărat pe cei de lângă noi.
Pe de altă parte, amintirile sunt și ele simboluri, cele care ne fac efemeri, ne oferă imagini pe care nu le vom mai trăi vreodată și ne aduc mai aproape de cei dragi.
Despre aceste semnificații sunt și versurile melodiei Memories de la Within Temptation:
All my memories
Keep you near
In silent moments
Imagine you’d be here
All of my memories
Keep you near
The silent whispers, silent tears.
Simbolul, privit într-o manieră critică, merită o atenție aparte pentru a putea înțelege semnificația pe care o capătă în viața noastră. Astfel, adesea suntem tentați a privi doar ceea ce se vede, de a percepe doar sunete, nu și profunzimea lor. Însă adevăratul sens se află tocmai în spatele acestor imagini, sunete sau rânduri, iar înțelegerea acestora înseamnă a trece dincolo de opac, a ajunge pe tărâmul simbolurilor. În acest moment e foarte facil a găsi legături între aceste semne, care oferă o sferă mult mai largă de inedit. Astfel se întâmplă și în cazul amintirilor, fragmente de gânduri și simțiri care se mai pierd pe parcurs, dar ale căror semnificații rămân, deoarece se leagă de noi fragmente. Acest circuit al înțelesului, împletirea dintre nou și vechi, ne ridică deasupra efemerității. Devenim mai longevivi, ne păstrăm esența în lucruri cu adevărat importante, iar în acest fel suntem conștienți că vom lăsa ceva și dincolo de noi, dincolo de prezența fizică.
Descoperirea explicabilului în inexplicabil, a logicului în sisteme ilogice sau reflectarea asupra condiției de miracol – există, nu există? – sunt lucruri care mă preocupă, cu atât mai mult cu cât găsesc adesea o completare a gândurilor în cărți și muzică. Poate există momente în care se ivește teama față de ceea ce poate fi descoperit în spatele acestor șiruri interminabile de neant, teama de a nu zdruncina propriile convingeri sau idei. Însă dincolo de această limită de a păși pe tărâm necunoscut, există satisfacția de a ajunge să văd cu aceiași ochi lucrurile de care am nevoie, de a reflecta asupra noastră prin banalitatea care mă înconjoară.