Stabilită ca o colonie belgiană în 1908, Republica Congo şi-a câştigat independenţa în 1960. Ţara a trecut prin mai multe schimbări: în 1965 colonelul Mobutu nu şi-a schimbat doar numele său propriu, Mobutu Sese Seko Kuku Ngbendu Wa Za Banga, în Mobutu Sese Seko, ci și pe al țării în Zair, pentru ca în 1997 statul să revină la denumirea de Republica Democrată Congo (RDC), sub conducerea lui Laurant Kabila. Acesta a fost asasinat în 2001 de către fiul său, Joseph Kabila, care a preluat conducerea țării și care este în continuare liderul său. Pe tot acest parcurs s-au manifestat conflicte etnice, războaie civile, fenomene sociale specifice ţărilor africane care au trecut de la colonie la un regim democratic.
Congo este o ţară cu o populaţie de peste 75 milioane de locuitori, dintre care un procent de peste 60% este reprezentat de tinerii până în 25 ani. Republica Democrată Congo s-a confruntat deja cu situația dramatică a copiilor soldați, iar astăzi are o problemă la fel de tulburătoare – cea a copiilor vrăjitori. O treime dintre orfanii ce se găsesc în Africa de Vest şi Centrală sunt în RDC. Aceştia, alături de copiii ce au probleme fizice şi albinoşii, formeză grupul copiilor acuzaţi de vrăjitorie.
Copiii vrăjitori reprezintă un fenomen urban care se dezvoltă din ce în ce mai mult în ultimul deceniu în Africa, cu preponderenţă în Kinshasa, capitala Republicii Democratice Congo, și care a apărut în anii ‘90.
Acesta îşi are rădăcinile în situaţia economică foarte precară a familiilor din zona urbană, afectate de lipsa unui loc de muncă, de pierderea unui membru sau trăind într-o sărăcie de nesuportat. Ei caută un țap ispășitor pentru soarta lor și îl găsesc într-unul dintre copii, căruia îi atribuie tot răul.
Acești copii, spun oamenii, sunt vrăjitori. Sunt posedați de forțe întunecate, care îi fac să comită fapte abjecte, chiar criminale. Pentru a împiedica copiii vrăjitori să facă năzbâtii, ori mai rău, mi-au spus oamenii, familiile lor trebuie să-i respingă și societatea trebuie să-i ocolească. Sau trebuie duși la biserică – 80% din congolezi sunt creștini –, unde un pastor îi poate exorciza, în numele lui Dumnezeu.[1]
Cei mai mulți copii acuzați de vrăjitorie sunt băieți cu vârste între 8 și 14 ani, ei fiind subiectul unor violențe psihologice și fizice în primul rând în interiorul familiei și al cercului apropiat de prieteni. Aceste persecuții sunt susținute de sectele religioase care sunt foarte răspândite în marile orașe congoleze. Noile biserici profită de pe urma acestor credințe, furnizând servicii de exorcizare pentru copiii învinuiți de vrăjitorie (foto 1). Pe seama acestei situații, pastorii bisericilor independente, precum Biserica Reînvierii, au văzut această criză ca fiind o sursă de îmbogăţire (foto 2). O dată acuzaţi de vrăjitorie, copiii sunt stigmatizaţi și discriminaţi pe viaţă. Aceştia riscă să fie omorâţi, dar de cele mai multe ori sunt abandonaţi de către părinţi şi trăiesc pe străzi. Totodată, ei pot fi victimele exploatării sexuale şi sunt expuși unui risc ridicat la bolile cu transmitere sexuală, în special la infecţiile cu virusul HIV.
Fenomenul copiilor vrăjitori s-a accentuat şi pe fundalul recesiunii economice şi a faptului că un procent de 71% din populaţie trăieşte la limita supraviețuirii, după estimările din 2006[2], iar cei care nu mai reuşesc să îşi întreţină familia preferă să-i acuze de vrăjitorie pentru a avea o scuză pentru comportamentul neglijent. Există multe declaraţii ale copiilor ce povestesc că familiile lor i-au denunţat bisericii de care aparţineau şi că au fost excluşi din comunitatea în care trăiau[3]. În martie 2011, jurnalista Caroline Six, de la site-ul de știri Rue89, a prezentat declaraţia tânărului Sankas, în vârstă de 13 ani la data scrierii articolului, şi care se afla de la 8 ani pe străzi:
C’est maman qui m’a chassé. Parce que je mangeais trop. Je réclamais. On m’a injurié et frappé avec un bâton pour que je dise que j’avais la sorcellerie.
Maman m’a amené à l’église de Bima [Eglise évangélique de la commune de Bumbu ndlr]. Là, on a dit que j’étais un sorcier. On m’a mis de l’huile sur les yeux pour me délivrer. Mais quand on est rentrés à la maison, maman a pris mes habits et m’a dit de partir, que j’étais un sorcier...[4]
Credinţa în vrăjitorie este larg răspândită în zona sud-sahariană a Africii. Antropologii și alți specialiști credeau că aceste credinţe și practici socio-culturale vor dispărea cu timpul, dar situaţia curentă arată contrariul. Departe de a se diminua, aceste reprezentări culturale au fost menţinute şi transformate pentru a se adapta contextului contemporan. Noţiunea de „vrăjitorie” este aşa de flexibilă încât poate integra toate aspectele vieţii, incluzându-le şi pe cele mai moderne, cum ar fi avansarea în carieră, obținerea unui loc de muncă mai bun sau chiar a unui partener de viață bogat. Din acest motiv, vrăjitoria modernă nu mai poate fi explicată în termeni de „tradiţii africane”. Fără a fi ignorate istoria şi cultura vrăjitoriei, formele curente de credință sunt mai mult produsul unor „tradiţii inventate” sau chiar al unei reinventări a acestora.[5] Însă nu doar aceste convingeri sunt o cauză, ci şi urbanizarea crescândă a oraşelor, ce a dus la o disfuncţionalitate generală a familiei şi a bulversat relaţiile în cadrul acesteia, prin plecarea unuia dintre părinți la muncă într-o altă regiune sau prin schimbarea rolurilor, când un copil cu o situație financiară mai bună devine capul familiei și subminează astfel autoritatea bătrânilor.[6]
Acuzaţiile de vrăjitorie apar în cele mai ciudate și neașteptate situații. Acestea ar fi de două tipuri, atunci când există probleme în familie – când cineva se îmbolnăveşte, nu mai trimite bani acasă, îşi pierde serviciul, trece în neființă – sau când cineva din exterior se amestecă – vecinii invidioşi pot merge la biserică pentru a acuza unul dintre copii de vrăjitorie. Și cei care au defecte din naştere sau au avut accidente sunt adesea tratați astfel. Un caz ironic îl reprezintă albinoşii, care sunt omorâţi pentru a li se preleva anumite organe, cu scopul de a se face vrăji cu ele.
Cele peste 2000 de biserici independente din capitală au căpătat un rol central în abandonarea copiilor pe străzi. După ce sunt acuzaţi oficial de către pastori că sunt vrăjitori, copiii trec printr-o serie de procese umilitoare şi sunt torturați fizic şi psihic.[7] Reprimaţi de cunoscuţi şi societate, exploataţi de către pastori până recunosc că sunt vrăjitori, copiii sunt ţinuţi nemâncaţi şi fără apă cel puţin trei zile într-o primă etapă. Ulterior, li se pun în ochi şi în urechi diverse uleiuri sau le este îndepărtată, în condiţii nesterile, o parte din intestin, procedeu asemănător eliminării apendicelui.
În astfel de situaţii statul pare legat de mâini şi de picioare şi nu intervine în această violenţă endemică. Cu toate că în 2009 a fost adoptată o lege ce interzice acuzațiile la adresa copiilor, aceasta a avut un efect prea mic. Exista ONG-uri locale ce încearcă să ajute aceste suflete chinuite, precum şi cele de la nivel mondial, cum sunt Salvaţi copiii sau UNICEF.
Statul ar trebui să se implice mai mult în societatea civilă şi să demareze campanii de conştientizare a populaţiei şi de susţinere a legii împotriva acuzației de vrăjitorie prin consolidarea sistemului de protecție socială a copiilor, pornind de la nivel local, însă, în opinia mea, cel mai greu este să schimbi obiceiurile împământenite ale oamenilor și pentru această transformare este nevoie și de răbdare. Au însă copiii timp pentru răbdare?
[1] Deni Bechard, On va tuer les demons – We will kill the demons în: Foreign Policy, Nr. 205, Washington, 2014, p. 54.
[2]https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/cg.html , accesat la data de 28.08.2014.
[3]http://news.bbc.co.uk/today/hi/today/newsid_8530000/8530686.stm
[4] Mama a fost cea care m-a alungat. Pentru că mâncam prea mult. Ceream cu insitență. M-a insultat și m-a lovit cu un băț astfel încât să spun că practic vrăjitoria. Mama m-a dus la biserica Bima (biserica evanghelică din comuna Bumbu – nota editorului). Acolo au zis că sunt vrăjitor. Mi-au pus ulei pe ochi pentru a mă elibera. Dar când ne-am întors acasă mama mi-a luat hainele și mi-a zis să plec, pentru că sunt un vrăjitor. (traducere Delia Tudor; sursă, accesat 28.08.2014.)
[5] Aleksandra Cimpric, Children Accused of Witchcraft – An anthropological study of contemporary practices in Africa, UNICEF WCARO, Dakar, 2010, p. 1.
[6] Ibidem, p. 22.
[7]http://www.foreignpolicy.com/articles/2014/03/20/on_va_tuer_les_demons_we_will_kill_the_demons_child_sorcerers_congo