Nu ne aruncăm în discuții despre Valentine’s Day, despre tradiții adoptate, despre kitsch sau despre cum să ridiculizezi cel mai puternic sentiment din lume. Fiecare are felul său prin care înțelege să iubească (sau nu), să sărbătorească iubirea pe 14 sau 24 februarie (sau nu) sau să vadă filme de dragoste – capodopere, chick flick sau filme de artă.
Noi vă propunem 10 filme despre dragoste. Se recomandă o cană de ciocolată caldă sau un pahar de vin, după preferințe. Și o felie de lămâie, în caz că totul devine prea… dulce.
Pariul meu pentru o seară friguroasă de iarnă este Odette Toulemonde, un film franțuzesc din 2006, iar regia și scenariul îi aparțin scriitorului Eric-Emmanuel Schmitt. Este vorba despre povestea unei cititoare entuziaste care salvează viaţa unui scriitor depresiv. Un imn închinat lecturii, iar nu scrisului.[1] Odette este un fel de Amélie, iar filmul spune povestea oricărui om care alege să zâmbească chiar și în cele mai dificile situații. O comedie amăruie, numai bună de pus pe orice fel de suflet.
Valentine’s Day poate fi o tradiţie împrumutată şi doar un prilej de a expune public iubirea, însă substratul sărbătorii este unul mai profund de atât. Recomandarea mea cinematografică pentru această zi specială are în centru o poveste de dragoste din care nu lipsesc drama, momentele siropoase, dar şi lecţiile de viaţă. A walk to remember este un film al lui Adam Shankman din 2002, bazat pe romanul omonim al lui Nicholas Sparks. O poveste de dragoste devenită clasică, cu o dramă bine închegată şi care pentru mine, la vârsta la care am descoperit-o, era ceva complet nou. Filmul îi are în rolurile principale pe Mandy Moore şi pe Shane West şi a fost probabil primul cuplu pe care l-am plăcut cu adevărat din toate filmele văzute până atunci. Chimia dintre cei doi pare atât de reală încât mult timp m-a urmărit imaginea săruturilor lor inocente şi a poveştii lor de dragoste deosebite. După ce l-am vizionat de cinci ori, prin vara lui 2009, am mers hotărâtă la bibliotecă să citesc şi romanul publicat în 1998, bazat pe o experienţă reală din viaţa autorului. Intriga evoluează diferit în carte, dar ideea de bază rămâne: dragostea nu poate vindeca vieţi, dar poate salva suflete.
Fără îndoială, Love & Other Drugs e un chick flick. Ceva cu un tip (Jake Gylenhall) care e gagicar (nu gay ca în Brokeback Mountain) și se îndrăgostește de o Ea (Anne Hathaway), dar iubirea lor e imposibilă pentru că Parkinson și alte condiții medicale care fac mâinile să tremure. Însă, pe lângă povestea principală și acești doi actori foarte buni, filmul urmărește și povestea drogului care a făcut ca vârsta medie pentru făcut dragoste să crească exponențial, plus prezența unor alți actori foarte buni, precum comediantul Oliver Platt sau Gabriel Macht, cunoscut ca Harvey Specter din Suits. Un must-see când te plictisești acasă.
Happythankyoumoreplease este un must-see, indiferent dacă e Valentine’s Day sau nu. Regizat de Josh Radnor (Ted din How I met your mother), care este și personaj, filmul prezintă o perspectivă aparent simplă despre cât de faină e viața dacă îi suntem recunoscători. În aceeași măsură, în ciuda dificultăților zilnice și a problemelor existențiale, să nu ne temem să cerem mai mult, atâta timp cât mulțumim. Replici numai bune de memorat, personaje normale care de fapt nu sunt normale deloc, viața de zi cu zi, niște boemitate pe alocuri și dorința de a transmite mereu mai mult sunt doar câteva dintre pasajele interesante din film. Uitați-vă la el cu iubiți sau fără iubiți, dar uitați-vă. Cu siguranță veți zâmbi, poate veți nota și câteva replici. Pentru că mereu putem cere mai mult dacă spunem mai întâi Mulțumesc, niciodată invers. Și nu cred că există o metodă mai frumoasă de a primi acest sfat decât printr-un film fain, într-o zi de weekend, cu o ciocolată caldă alături și un 14 februarie îndrăgostit.
Nu țin minte să fi sărbătorit vreodată o zi generală a iubirii, nici măcar Dragobetele, cu atât mai puțin Sfântul Valentin. Dacă ar fi să aleg o zi a iubirii, atunci ar fi 28 martie, a noastră. Însă, după cum am povestit aici, găsesc o plăcere deosebită în voaierismul marilor povești de dragoste. Și în mijloc de februarie, parcă îmi vine natural să mă ascund în pat și să îmi urmăresc cuplurile preferate. Dacă pe 14 vă bate gândul să vă uitați la un film vechi, delicios, cu de toate, vă recomand cu mare drag The Princess Bride (r. Rob Reiner, s. William Goldman, după cartea omonimă scrisă de el, 1987). Este despre iubire, da, dar este și despre aventură, ero(t)ism, umor.
— When I was your age, television was called books. And this is a special book. It was the book my father used to read to me when I was sick, and I used to read it to your father. And today I’m gonna read it to you. — Has it got any sports in it? — Are you kidding? Fencing, fighting, torture, revenge, giants, monsters, chases, escapes, true love, miracles…
Pentru că nu cred în vreo specificitate aparte a Valentine`s Day, pentru că nu vreau să-mi cred prietenii care-mi spun că von Trier a creat un film slab și pentru că am ratat ocazia de a vedea până acum acest film la cinematograf împreună cu reacții din public, eu voi alege să mă uit azi la Nymphomaniac I și, poate, II. Poate și pentru că zile ca acestea (prea sclipicioase) mă fac un pic mai cinică.
Într-o lume acaparată de tehnologie fără de care se prespune că nu putem trăi sau comunica, un film ne arată cât de specială poate fi o scrisoare. Cu atât mai specială cu cât este trimisă de o persoană plecată din această lume. Holly a avut acea şansă de a-şi întâlni sufletul pereche şi împreună au trăit momente frumoase, incredibil de fericite. Dar destinul a hotărât că jurământul „până când moarta ne va despărţi” să îşi pună amprenta mult prea devreme în viaţa lor. Rămasă singură, Holly va primi un ajutor neobişnuit pentru a-şi reface viaţa, pentru a învăţa să trăiască, pentru a ierta şi a se ierta, chiar de la soţul său. Odată cu P.S. I love you trebuie să recunosc că am fost cucerită definitiv de Gerard Butler, iar Million Dollar Baby Hillary Swank m-a surprins prin delicateţea interpretării sale. Actriţa a reuşit să transmită acel sentiment unic pe care ţi-l oferă moartea: gol, pierdere. Din fericire, dragostea nu poate avea bariere, iar filmul ne învaţă să apreciem momentele, prezentul cu adevărat, pentru că fiecare zi ar putea fi ultima. Dincolo de romanţele şi dramele zilnice, important este ce avem şi ce trăim acum. Să ne bucurăm!
Lovo ludens. Cert este faptul că nu sunt un specialist în acest „gen” de filme. Ideea, în acest context, pe care am găsit-o atractivă în firavele incursiuni cinematografice a fost cea a vieţii ca joc şi, implicit, a iubirii ca joc şi prin joc. Două filme susţin această „practică”, fiind vorba despre The seventh seal regizat de Ingmar Bergman, şi Jeux d’enfants în regia mai puţin cunoscutului Yann Samuell. În primul caz se întrepătrund două jocuri, unul de şah „pe viaţă şi pe moarte” (la propriu) între un cavaler nordic şi Moartea (interpretată magistral), respectiv „un joc al dragostei” dat de reprezentările a doi acrobaţi medievali, soţ şi soţie, în faţa unui public pentru care aceste manifestări par singura sursă de distracţie în contextul răspândirii flagelului ciumei. Rolul soteriologic al acestui din urmă joc îl veţi descoperi în ultima scenă. Celălalt film oferă o imagine a unei iubiri sub specie aeternitatis construită tot pe cale ludică: cap(able) ou pas cap(able)? Din copilărie şi până în încheiere (sunt două sfârşituri alternative, atenţie!, unul „zugrăveşte” frumos ideea iubirii ca artă nemuritoare), „cei doi” îşi dau o serie de provocări, unele banale şi nostime şi unele drastice, a căror executare reprezintă regula supremă a jocului, având drept consecinţă sacrificarea oricăror alegeri personale care contrazic provocările primite. Vizionare plăcută! Cap ou pas cap?
[1] Interviu cu Schimtt, Ana Maria Onisei pentru Adevărul. sursa foto | foto autori: Alice Elena Schreiner