Iosif Vissarionovici Stalin, unul dintre cei mai mari criminali/eroi ai lumii moderne (în funcție de opinie și contextualizare) le-a spus apropiaților în timpul celui de-al Doilea Război Mondial – în care dăduse celebrul ordin nr. 227 prin care orice soldat care se retrăgea în timpul luptei putea fi împușcat de către camarazii săi pentru trădare – o vorbă celebră:
Moartea unui om este o tragedie. Moartea a milioane, o statistică.
Reducând cifrele aberante ale războiului la unele mai moderate, dar la fel de dureroase, ale victimelor atentatelor teroriste, se observă că presa, persoanele politice și opinia publică din Occident sunt ori fanii vorbelor fostului dictator sovietic, ori, cel mai probabil, ipocriți.
Lumea a fost zguduită zilele acestea de un șir de evenimente extrem de regretabile cauzate de unul dintre cele mai mari pericole ale timpurilor noastre: terorismul. Pe 7 ianuarie a avut loc atentatul de la Charlie Hebdo, căruia i-am închinat un articol „la cald”, în care am vorbit despre linia subțire dintre libertatea de exprimare și toleranța religioasă. În numele primeia dintre valori au ieșit în stradă duminica trecută un număr impresionant de oameni, printre care și lideri politici din foarte multe state ale lumii. Culmea ironiei, mulți dintre acești lideri politici veneau din țări în care freedom of speech este doar o lozincă.
De exemplu, la miting a fost prezent și dl. Davatoglu, prim-ministrul Turciei, țara cu cei mai mulți jurnaliști aflați în pușcărie din lume. Sau cei ai Bulgariei și Georgiei, în ale căror mandate autoritățile statului au la activ numeroase bătăi administrate jurnaliștilor. Dar și prim-ministrul Marii Britanii, țară a cărui serviciu de intelligence i-a obligat pe cei de la The Guardian să distrugă, în numele securității naționale, hard-diskurile calculatoarelor pe care erau informații picante despre partidul de guvernământ. Să nu mai vorbesc despre liderii din Africa sau Orientul Mijlociu, pentru că a făcut-o deja altcineva (btw great job Daniel Wickman).
Deși crima săvârșită de cei doi frați Kouachi, francezi de origine magrebiană, a fost oribilă, șocul cel mai mare nu este dat de numărul mare de victime (aproape 20) care s-au produs săptămâna trecută în Franța (la care punem la socoteală și atacurile lui Amedy Coulibaly sincronizate cu ale fraților Kouachi), ci de haosul generalizat pe care l-a trăit Franța, poate țara de pe mapamond ce este cea mai apreciată pentru spiritul său democratic și influența culturală pe care a avut-o/o are asupra întregii lumi.
În același timp cu situația de criză din capitala Franței a avut loc unul dintre cele mai mari masacre ale acestui mileniu. Boko Haram este o organizație teroristă din nordul Nigeriei, formată la începutului anilor 2000 în jurul comunității musulmane sunite din cea mai mare economie a Africii. Organizația a apărut în contextul corupției care a pus stăpânire pe Nigeria și care a adus bogății, în opinia teroriștilor, numai nigerienilor creștini și nu și celor musulmani. Pe baza acestei revolte sociale, organizația s-a radicalizat, a început să adune tot mai mulți membri în jurul său, iar numai anul trecut a produs circa 10.000 de victime în rândul nigerienilor, a forțat un milion de persoane să se mute de la casele lor în alte locații din interiorul Nigeriei și pe alți 200.000 să se refugieze în afara țării, majoritatea în Niger, Ciad sau Camerun.
Ca o coincidență macabră, în aceeași zi cu atentatele teroriste de la Paris, în orășelul Baga din nord-estul Nigeriei, cei de la Boko Haram au masacrat peste 2000 de copii, femei și bătrâni, fiind cea mai mare atrocitate comisă până acum de această grupare radicală. În tot acest timp, presa din toată lumea se concentra pe situația din Franța.
Când am început să lucrez în presa online, o colegă jurnalistă cu mai multă experiență în domeniu, Nicoleta, m-a instruit cum să sortez știrile externe pentru a fi sigur că vor capta interesul cititorului. Această alegere se făcea în funcție de o ecuație pe cât de cinică, pe atât de banală: „morți/km”. Cu cât un eveniment este mai îndepărtat de cititorii unei publicații, cu atât acesta trebuie să aibă un impact mai mare pentru a capta atenția publicului.
De exemplu, dacă primarul orașului Khatmandu din Nepal ar fi prins băut la volan, știrea ar fi de mult mai puțin interes pentru un cititor român decât dacă primarul dintr-un oraș oarecare din România ar fi descoperit într-o astfel de situație.
Totuși, ținând cont de isteria creată de cazul Charlie Hebdo, m-aș fi așteptat ca și sutele de copii nigerieni asasinați de niște scelerați să fie pe prima pagină a presei din lumea întreagă, măcar pentru o zi, însă acest lucru nu s-a produs. Dacă ținem cont de raportul prezentat adineauri, cazul Baga ar fi trebuit să fie cel puțin la fel de mediatizat ca cel francez. Dar probabil că 12 francezi valorează mai mult în ochii presei internaționale decât 2000 de nigerieni.
De asemenea, un marș al solidarității pe străzile Abujei la care să participe mai marii lumii ar fi fost la fel de indicat precum a fost cel de duminica trecută.
Totodată, dragi politicieni, dependenți de blitz-urile camerelor de luat vederi, cartea de condoleanțe a Nigeriei este la fel de indicată pentru a fi semnată ca și cele ale Franței sau ale Ucrainei, și ea supusă recent unor evenimente groaznice după tragedia de la Volnohova, soldată cu 12 morți, în care un autobuz ce transporta civili a fost ținta unei rachete trimise de separatiști.
Din toate motivele prezentate mai sus și în virtutea valorilor libertății de exprimare consider că cei care au fost foarte activi în cazul Charlie Hebdo, dar nu încearcă să disemineze orice manifestare teroristă pentru a atrage atenția asupra acestei amenințări tragice a contemporaneității nu sunt Charlie, ci doar ipocriți.