Istanbulul are o aură fascinantă. Un loc unde se intersectează culturi și epoci dintre cele mai diferite, orașul de peste 15 milioane de locuitori mai păstrează și astăzi mult din farmecul său de metropolă aflată la confluența dintre Orient și Occident.

Cu ocazia unei excursii pe care am făcut-o în cadrul masteratului, am alcătuit un scurt reportaj pe tema meseriilor tradiționale care mai pot fi întâlnite astăzi pe străzile Istanbulului. Nu a fost ușor să fac o selecție a fotografiilor, fiindcă chiar și pe parcursul a puține zile am adunat atâtea impresii și informații încât uneori mă simțeam aproape pierdută. Forfota acestui oraș are o notă cu totul și cu totul aparte.

Primul lucru care sare în ochi când bați străzile în lung și în lat se leagă, în mod indirect, de economie. Pentru cineva care trăiește de mai mult de șase ani în Europa de Vest, diversele forme alternative de a face comerț se remarcă imediat. „Cultura bazarului”, nu foarte răspândită în Vestul Europei, este aici un fel de cultură comercială paralelă.

Aceasta se remarcă și la noi în țară – este unul dintre principalele lucruri la care ne gândim când vorbim despre ce înseamnă „a fi balcanic”. Dar și mai interesant este că aceste realități au pătruns în limbaj. Examinând peisajul meseriilor tradiționale care încă mai sunt prezente în Turcia de astăzi, constatăm că sufixul –ci (care a dat naștere românescului –giu, pronunția fiind aceeași) desemnează, aproape întotdeauna, o meserie. Și, de multe ori, denumirea se suprapune cu cea românească.

În continuare, vă voi prezenta câteva dintre categoriile profesionale de interes. Rămâne totuși întrebarea: în ce măsură meseriile chiar s-au păstrat, sau mai degrabă s-au adaptat la situația actuală, devenind chiar o încercare de a atrage turiști? Este foarte probabil să existe anumite rupturi în continuitatea tradițiilor.

Arămarii [bakirci (pronunție în română: bachirgi)] reprezintă una dintre meseriile tradiționale care s-a păstrat în forma originală. Până de curând, ei erau prezenți în număr mare în apropierea moscheei Rüstem Pașa, însă la ora actuală nu mai pot fi întâlniți acolo. O tânără profesoară ne-a povestit că motivul este o interdicție oficială din partea autorităților. Așadar, există cel puțin dorința de a submina această cultură paralelă. Atât pe străzi, cât și în bazare am întâlnit standuri sau buticuri care vând obiecte din cupru. Denumirea generică a acestora este „Bakircilik“ (foto 1). În bazarul mare, am reușit să surprind într-o fotografie un arămar în plină acțiune – l-am descoperit ghidându-mă după zgomotele uneltelor.

Încă din prima zi mi-a ieșit în întâmpinare un simigiu (covrigii cu susan sunt numiți simit în turcă, așadar termenul original este cel de simitçi [simitci]), pe care – desigur, nu înainte să-l fi fotografiat – l-am salutat cu „selam aleykum” și care mi-a răspuns prietenos la salut. Deseori este vorba de vânzători foarte tineri care merg la școală și încearcă (sau chiar trebuie) în acest fel să strângă bani de buzunar. Covrigii dispuși sub formă de turn sau piramidă sunt plimbați prin oraș fie într-un soi de roabă, un vehicul simplu (foto 2), fie chiar pe cap. Simitçii controlați de comisii de igienă țin covrigii în spatele unor vitrine speciale. De curând, au apărut și așa-numite „Simit Saray“, care se înmulțesc constant în Istanbul. Aici, covrigii cu susan pot fi achiziționați în formă simplă, dar și umpluți cu brânză, carne, măsline sau ceva dulce, alături de o băutură răcoritoare. „Simit Saray” reprezintă un fel de echivalent pentru fast-foodurile din vestul Europei. Și aici a apărut, prin urmare, o variantă modernă a vechii ocupații.

Pe lângă meseriile vechi, există și unele apărute recent, respectiv un nou mod de abordare a lor. „Publicitatea” pentru acestea se face în mare parte prin anunțuri care pot fi găsite în cele mai diverse locuri, lipite sau agățate de pereți și ziduri, cum este cazul în poză. Este fenomenul pe care îl cunoaștem prea bine din România.

Grupul lustragiilor [ayakkabı boyacı(sı)] este și el foarte bine reprezentat pe străzile Istanbulului, nefiind amenințat cu dispariția. Interesant este că în acest caz nu există înrudirea lingvistică. Însă în România în general (și cu precădere în capitală), lustragiii au existat cel mai probabil până în anii ‘50 ai secolului XX. Nu numai în orașele mari cum este Istanbulul, ci și în sate există bărbați de toate vârstele care sunt specializați în menținerea bunei condiții a pantofilor și încălțămintei. De multe ori, e vorba de băieței cărând după ei cutii simple de lemn pe care le poartă pe umăr și care merg pe străzi întreabând oamenii dacă le pot da de lucru. În Istanbul am întâlnit mai degrabă bărbați care purtau cu ei cutii ceva mai mari, având ambele extremități în formă de scară, și echipați cu toate materialele necesare pentru lustruit. Aceștia fie își așteaptă clienții în locuri precise (foto 3), fie sunt ambulanți (foto 4). Se spune că există chiar lustragii high-class, care își răsfață clienții de-a dreptul. Din ustensilele lor fac parte cabine acoperite, cutii enorme și un fel de tron pentru client. Succesul afacerii unui lustragiu se poate recunoaște după preț și echipament. Tot după asta poți să-ți dai seama și dacă plătește autorităților taxe de chirie, respectiv dacă are permisul de muncă. În timp ce clientului îi sunt curățați pantofii, el are posibilitatea să și-i dea jos și să încalțe papuci care îi sunt puși la dispoziție de către lustragiu, ca să se poată dedica altor activități. Așadar, există un anumit caracter ritualic al acestei proceduri, care se întâlnește și la alte „servicii” asemănătoare – cum ar fi bărbieritul.

Desigur, lista meseriilor nu se termină aici. Despre bărbieri, precum și vânzători de sirop versați în arta pozatului, dar și despre aspecte lingvistice care au influențat întreaga zonă a Balcanilor voi vorbi mai pe larg în partea a doua a articolului.

surse foto: (c) Miruna Bacali