Pe Ana Maria Ciobanu am cunoscut-o prin 2012, într-o seară care ne-a întâmpinat cu zăpadă la ieșirea din Facultatea de Istorie.
Ea scria deja la Decât o Revistă. Noi abia ne strânseserăm de mai puțin de două luni în ceea ce avea să fie echipa Cercului de Societate și Cultură. Era începutul societatesicultura.ro. Ana Maria ne-a presărat din trucurile scrierii. Între timp, ne-am mai întâlnit de câteva ori. Ba chiar am fost la cursul de Jurnalism narativ și scriere creativă pe care îl ține la Fundația Calea Victoriei. După cum v-ați dat seama, poveștile o definesc pe Ana Maria, indiferent că le scrie pentru Decât o Revistă sau că îi ajută pe ceilalți să le creeze la atelierele organizate de FCV.
Ana Maria, că tot e frig afară și vremea ne bruschează, o să încep și eu la fel de direct și de brusc. De ce scrii?
Ha, ha, bună întrebare. Cred că scriu ca să înțeleg lumea din care facem parte și ca să mă înțeleg în același timp și pe mine, acesta ar fi răspunsul pe scurt. Am senzația că întâlnesc foarte multe lucruri, foarte multe povești pe care merită să le dai mai departe și scriindu-le cred că pot să contribui și eu cu o bucățică la a le face cunoscute.
De cele mai multe ori mergi în mijlocul oamenilor pentru a-ți găsi poveștile. La proteste, la festivaluri de film, te oprești pentru a sta de vorbă cu necunoscuți și a afla mai multe despre viața lor. Despre ce e vorba mai exact: dependență de oameni sau de poveștile lor?
Cred că răspunsul la întrebare depinde de momentul procesului în care mă aflu. Acum, fiind cu textele terminate și gata de tipar, pot să zic că și momentul scrisului e minunat, pentru că l-am terminat și s-a dus tot greul. Dar altfel cred că e dorința de a cunoaște pe cineva și de a-l descoperi treptat, bucățică cu bucățică, până începe să aibă sens și pentru tine. Atunci partea umană e cea care rămâne.
Lucrezi și cu oamenii mai mici – mă gândesc aici mai ales la proiectul Şcoala de Arte şi Maniere de la Fundația Calea Victoriei. Care e cea mai importantă lecție învățată de la copii?
Cred că cea mai și cea mai importantă lecție e să ai răbdare și că, indiferent cât de agitate sau de haotice pot părea lucrurile, ușor, ușor se așază în ceva foarte frumos dacă ai răbdare și înveți să îi asculți. La cursurile mele de inventat povești de obicei e destul de mare gălăgie, din afară ar putea să pară că aruncăm cu idei din toate părțile și că e un mic haos în spatele ușii închise. Dar, după cinci săptămâni în care lucrăm la o poveste, iese ceva atât de frumos, în care fiecare și-a adus contribuția, încât ai încredere că lucrurile pot să ajungă unde e bine. Deci răbdarea am învățat-o. Și curiozitatea, pentru că, dincolo de a scrie, copiii au și foarte multe întrebări și sunt foarte curioși față de meseria mea, care ține de oamenii mari, nu neapărat de cea de inventat povești, față de copilăria mea, de cum scriu eu. Este un schimb benefic pentru ambele părți.
Care e cea mai frumoasă poveste trăită sau descoperită pe Calea Victoriei? Fie că e vorba despre bulevardul bucureștean sau de Fundație.
De pe bulevardul Calea Victoriei nu am nicio poveste momentan. La Fundația Calea Victoriei au fost mai multe, și mai vesele, și mai triste, dar în același timp frumoase. E foarte greu să o aleg pe cea preferată. Cred că cea mai frumoasă a fost povestea doamnei Ileana Pop, care a venit la cursul de scriitură personală după ce fiica ei participase la un curs. Dumneaei era în București pentru o operație la coloană și, în durerile pe care le avea atunci și cu tot ce înseamnă viața când vii într-un alt oraș când este vorba de o problemă medicală, și-a găsit timp să vină la un curs de scriitură. Mi s-a părut fascinant că și-a acordat timpul ăsta și la o vârstă de peste 70 de ani și a și scris cu ușurință o poveste senzațională. A scris despre copilăria ei și ne-a învățat pe toți că poți să găsești timp pentru tine oricând, indiferent cât de greu îți e, fie că e vorba despre a copilări în cel de-al Doilea Război Mondial sau de a fi în vârstă și cu o problemă medicală. Da, cred că asta a fost cea mai frumoasă poveste și arată și felul în care se împletesc oamenii la Fundație și cum vin din colțuri de unde nici nu te aștepți. Din același registru a fost și Georgiana Trandafir, care a participat la școala de vară din iulie anul acesta cu o energie de care ne bucuram cu toții și cu un zâmbet absolut minunat și abia pe la mijlocul școlii ne-a spus că venea de la ședințe de chimioterapie. Iarăși, era un om care trecea prin momente atât de dificile și găsise timp să vină să descopere povești și să le scrie. Strângea din dinți orice ar fi fost și a reprezentat iarăși o lecție mare.
Subiectele pe care le abordezi nu sunt întotdeauna cele mai comode. Cum ai ajuns, de exemplu, să lucrezi la Toată lumea din familia noastră, proiectul despre violență?
A fost într-adevăr un subiect greu. Eu îmi doream de multă vreme să scriu despre violența în familie, fie pentru că am avut rude sau prieteni care au trecut prin asta, fie pentru că și în familia noastră poate a existat la un moment dat, îmi doream să înțeleg ce se întâmplă și de ce putem să fim atât de toleranți social cu fenomenul ăsta. În etapa de predocumentare discutam cu Oana (n.r. Oana Sandu) și alți cunoscuți, fie că erau din redacție, fie că erau din cercul extins, și mai toți știau că la vecini se aude scandal, că o colegă de serviciu are problema asta, că mama a trecut prin asta. Dar era doar un fapt divers. Am vrut să vedem toate nuanțele și atunci ne-am aruncat cu capul înainte. Inițial ne propuseserăm să scriem douăsprezece povești despre femei care și-au pierdut viața ca urmare a violenței în familie. Eram sub influența statisticilor, am văzut cât de grav e fenomenul și am zis că numai așa putem să-l arătăm. Apoi ne-am dat seama că o să ne lovim de aceleași ziduri – oamenii nu vor să citească despre ceva atât de greu, trebuie să le arăți nuanțele, să arăți că se poate ajunge la moarte, dar că sunt pârghii pentru a preveni asta. Așa ne-am adunat. Oana își dorea de asemenea să scrie despre subiect, care e până la urmă unul ce ține de drepturile omului. Ne-a unit cumva prin nedreptate, inegalitate.
Cum te-au schimbat cazurile descoperite în cadrul acestei campanii?
M-au schimbat la începutul terenului, crezând că interviurile vor fi foarte grele, că victima violenței în familie nu o să vrea să vorbească despre asta, că o să se întâmple poate chiar un fenomen de retraumatizare, că dacă rogi pe cineva să îți povestească în detaliu cum a fost nu o să fie O.K. După primul interviu, cu Elena, am sunat-o pe Oana să îi povestesc că ne-am luat în brațe, am plâns împreună și că mi-a mulțumit la final pentru că a primit și ea ceva înapoi. Nu prea înțelegeam ce vrea să spună, dar era pur și simplu mândră că a avut curaj să vorbească despre asta și că cineva a ascultat-o. Pentru că pe măsură ce am făcut interviurile mi-am dat seama că oamenii vor să vorbească despre asta dacă îi asculți cu înțelegere și cu blândețe, nu ca să îi judeci sau să îi întrebi de ce au suportat asta, de ce au stat. Asta a fost o lecție, iar cealaltă a fost că rușinea e cel mai rău lucru care ni se poate întâmpla, că oamenii nu vorbesc despre probleme grave pe care le au pentru că le e rușine că vor fi judecați. Aproape toate doamnele cu care am vorbit au menționat rușinea ca motiv principal pentru anii pe care i-au trăit într-o relație abuzivă.
Citind articolul despre Constantin Vieru, m-am bucurat să aflu câte ceva despre o casă pe care am remarcat-o adesea trecând cu troleibuzul pe bulevardul Eroilor Sanitari. Ce ne poți spune despre adevărata poveste a casei în care acesta locuia, ai reușit să afli mai multe?
Îmi amintesc că am încercat să caut câte ceva despre casă. Eu atunci am ajuns acolo întâmplător. Tot uitându-mă cine era pe stradă la protestul de susținere a Antenei 3, l-am văzut pe domnul Vieru, care se plimba cu căruciorul în care aduna PET-uri, era complet de pe altă planetă față de restul manifestației, supărat. Își ducea traiul de zi cu zi, profitând de toată mizeria pe care protestul o lăsase în urmă. Am intrat în vorbă și dânsul mi-a spus că stă în casa bântuită și m-a întrebat dacă vreau să o văd. L-am urmat, am intrat și mi-a spus că nu mai are proprietar. Am căutat apoi casa după adresă și am aflat că a fost la un moment dat monument istoric, după care a fost declasată în 2006, însă doar atât.
Ana Maria, amintirile tale despre comunism, așa cum le regăsim în articolele de pe blogul tău, sunt foarte vii și pline de culoare, deși erai foarte mică. Cum vezi tu un muzeu al comunismului în România?
Ce-mi place întrebarea asta! Eu m-am născut în ’87, practic nu am amintiri din comunism, dar, prin prisma părinților mei, care sunt foarte tineri și care aveau 18 ani în ’87, cumva am păstrat din poveștile lor și din discuțiile pe care le-am auzit în casă o idee din lupta aia, micile lor bucurii și gustul libertății pe care l-au prins în ’89-’90. Cu ieșit în stradă, cu mineri, concerte, cu tot ce a fost. Dar cred că avem foarte mare nevoie de un muzeu al comunismului în București, care să poată să vorbească despre toate nuanțele pe care fenomenul le-a căpătat. Ca să poți să arăți dimensiunea sistemului, că tot sunt acum cufundată în tema protecției copilului, cred că un muzeu al comunismului n-ar putea să existe fără o secție dedicată instituționalizării copiilor, așa cum s-a întâmplat odată cu politica pronatalistă. Cred că am avea nevoie de camere care să îți arate cum era un dormitor pentru un copil care trebuia să trăiască într-o instituție alături de alte sute de copii. Cum arăta viața lui, din ce cănița de tablă mânca, ce haine se făceau acolo, la croitoria instituției. Cred că am avea nevoie de bucățica asta și de tot ce a însemnat tinerețe în anii ăia, pentru că sunt sigură că oamenii nu simt de fapt nostalgie după comunism, ci e o amintire a tinereții. Și tinerețea a însemnat în comunism și blugi, și discuri cumpărate pe furiș, și concerte care îți deschideau un pic lumea și mintea și cred că și toate acestea sunt parte din poveste. Ar fi grozav să putem avea un loc unde să se documenteze toate lucrurile astea și care să recupereze povești. Așa mi l-aș imagina, cu o bază consistentă online, în care oamenii să poată să-și adune toate poveștile și să prindă viață. Și sper să se întâmple.
Acum nu știu cum ar fi cel mai bine, de multe ori mă gândeam să fie în Palatul Parlamentului, că ar trebui folosit mult spațiu de acolo pentru asta, nu pentru covoarele scumpe și lumini. Însă nu sunt muzeograf, nu știu cât de fezabilă ar fi organizarea muzeului acolo sau dacă ar trebui să fie o clădire nouă. Dar simbolic, mi s-ar părea frumos să iei înapoi clădirea aia și să o lași să vorbească despre tot ce s-a întâmplat.
În descrierea ta de pe blog spui: Visez la călătorii lungi, fără dată fixă de întoarcere. E dimineață, te-ai trezit și ai descoperit că ai bagajele ca prin minune făcute. Unde ai pleca fără să clipești?
Mai nou, planul ar fi în Vietnam, la o tură cu bicicleta. Dacă nu aș avea dată de întoarcere și limitare bugetară, da, asta mi-ar plăcea să fac pentru că ar avea legătură cu toate: și munte, și mare, și istorie, și o cultură nouă, și oameni cu care să vorbești, și drumuri de țară pe care să mergi cu bicicleta.
Și ce poveste ai lua cu tine într-o călătorie fără dată de întoarcere?
Cred că am strâns în mine puțin din tot ce am scris. Dar cred că ce a rămas în mine sau era oarecum acolo, chiar dacă nu atât de definit, ar fi ce am învățat de la Alex Luchici, personajul din Perspective: bucuria cu care el trăiește. Și cred că mi-ar plăcea să iau asta cu mine. Așa, indiferent ce greutate aș avea pe drum, aș putea să o depășesc cu zâmbetul pe buze. Dacă Alex poate, oricare dintre noi putem, cu asta am rămas. Și când făceam interviurile pentru textul ăsta, foarte mulți dintre prietenii lui Alex îmi spuneau când îmi e greu mă gândesc la Alex, dacă el poate, pot și eu!. Acum mă surprind, la un an de la publicarea poveștii, că am zile când mă gândesc: ce ar face Alex acum, ce ar zice Alex dacă azi i-ar merge așa de rău?
Participi la maratoane. Ce te motivează să termini cursa atunci când simți că nu mai poți?
La maratoane am ajuns să particip tot printr-o goană după povești. Îmi place să merg cu bicicleta, alergam pe atunci, dar destul de puțin, câte patru kilometri, nu era vorba în niciun caz de alergare pe distanță lungă. M-am înscris într-un program de antrenament ca să documentez experiența altor alergători care se pregăteau pentru primul lor maraton și așa am ajuns să alerg și eu. Nu știu dacă să compar cu scrisul, pentru că o face Murakami mult mai bine decât mine într-o întreagă carte despre scriitorul-alergător, dar e cumva asemănător. Începi și consumi foarte multă energie și îți faci o mulțime de planuri despre cum o să fie cursa, tragi de tine, tragi de tine. Apoi ai un moment în care îți e greu – și asta e valabil și pentru scris –, când te întorci și vezi ce ai realizat până atunci și îți vine să arunci tot și să te oprești, când trebuie să schimbi foarte mult, să îți ajustezi ritmul, să o lași mai moale, că nu o să îți ajungă toată energia, să accelerezi, că rămâi în urmă, și apoi, deși îți e foarte greu și strângi din dinți, îți amintești de ce faci asta. La alergare cred că o fac pentru plăcerea de după – și la fel e și la scriitură, când în sfârșit trimiți la tipar, te simți absolut eliberat, nu mai contează tot ce-a fost, i-ai dat drumul, s-a rupt de tine. Și la alergare, oricât de greu a fost, momentul ăla în care știi că n-ai renunțat e plin de endorfine.