De mult nu am mai văzut un film care să mă lase pur şi simplu fără cuvinte. Să mă ţină captivă în universul pe care intenţionează să îl creeze, în intensitatea dramelor personajelor. Fiecare în parte are povestea sa. Propria tragedie în care îşi sprijină viața, îşi construiește coşmarurile şi de care încearcă să fugă, alergând spre fiinţa iubită sau spre prieteni.
Filmele istorice au fost şi sunt pasiunea mea. Deşi este necesară o selecţie riguroasă, pentru că nu toate prezină o poveste de calitate a realităţii istoriei, cinematografia internaţională are în palmares o serie de capodopere ce merită urmărite. Una dintre aceste poveşti impresionante este, din punctul meu de vedere, The Railway Man. Acest film prezintă povestea lui Eric, interpretat de Colin Firth, un fost soldat al armatei britanice, pasionat de trenuri şi de linii de cale ferată, care a luptat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial pe frontul din Pacific, împotriva armatei japoneze.
În anul 1942, pe 15 februarie, asa cum afirma Winston Churchill[1], în urma bătăliei de la Singapore, este înregistrată cea mai mare capitulare din istorie a unor trupe aflate sub comandă britanică, când Japonia invadează fortăreţele Aliaţilor. Din acest punct începe povestea tânărului soldat Eric, transportat în lagărele de muncă japoneze alături de camarazii săi, unde au fost supuşi cu toţii unor tratamente greu de închipuit.
Este straniu cum povestea unui film sau a unei cărţi te poate canaliza să „fii de partea” unei tabere sau a alteia dintr-un război sau dintr-un conflict oarecare. Subiectivismul este prezent peste tot, uneori chiar şi în cărţile de istorie. Mereu i-am considerat pe americani niste salvatori, iar cuvântul „Aliaţi” îmi aduce un calm aparte când citesc sau învăţ despre cea de-a doua conflagraţie mondială. Dar fiecare popor are „defectele” sale. În război, moralitatea îşi pierde din integritate. Duşmanul statului îţi devine duşman şi orice om „înrudit” cu ţara inamică îţi va fi inamic. O idee simplă ce face parte din fiinţa umană. Promisiunile superiorilor devin unica speranţă în lupta pentru supravieţuire. Şi pentru ce? În război nu există nicio siguranţă că adversarul va ceda azi sau mâine. Există strategii şi tactici militare, dar maşina de război o reprezinză numai şi numai omul, soldatul. Un întreg război se bazează doar pe forţa psihicului unei persoane de a rezista ucigând o altă persoană. Nimeni nu se gândeşte că pe toţi îi aşteaptă undeva în lume o familie sau că scrisorile de acasă sunt în drum spre câmpul de luptă.
Am gândit toate aceste lucruri în timp ce urmăream trăirile lui Eric, povestea sa. Cum a putut oare să îmbătrânească cu acea povară pe umeri? Bătrâneţea este un lux pe care nu mulţi şi-l permit. Cel puţin nu în timp de război. Filmul este construit inedit şi nu serveşte pe tavă întreaga poveste. Surprinde, taie respiraţia, îngrozeşte pur şi simplu prin torturile pe care soldaţii japonezi le aplicau englezilor doar pentru că erau din tabara adversă, pentru că le ascundeau lucruri, pentru că încercau să trăiască. Nu erau cu toţii oameni? Deşi sunt convinsă că şi britanicii au schingiuit la rândul lor numeroşi inamici, de această dată voi fi de partea englezilor, de partea lui Eric, aşa cum echipa din spatele filmului şi-a dorit ca eu să fiu.
Beţele de bambus reprezentative pentru cultura japoneză erau folosite drept materiale pentru construcţia cuştilor pentru prizonieri, pentru bicele şi nuielele cu care erau bătuţi până la sânge, iar apa, un element vital al vieţii spirituale japoneze, era folosită din abundeţă în ritualuri de tortură. Gardienii, prin esenţă brute, ca şi omologii lor din Schutzaffelul german, îşi îndeplineau „datoria” şi loveau, biciuiau, chinuiau şi îngropau prizonierii ucişi. Deşi oameni educaţi, au privit sau au luat parte la astfel de acţiuni pentru că „nu aveau ce face”. Acesta este răspunsul universal al gărzilor oricărui lagăr din cel de-al Doilea Război Mondial. Puteau plăti cu viaţa lor pentru a salva viaţa unui evreu, a unui american, a unui englez sau, în cel mai bun caz, puteau plăti cu funcţia, dar au ales să nu o facă. Au ales să distrugă fizic şi psihic, în mod iremediabil, oamenii care, binecuvântaţi fiind, scăpaseră cu viaţă.
It is our choices that show what we truly are…[2]
Sfârşitul filmului The Railway Man m-a impresionat enorm. Mi s-a demonstrat încă o dată că puterea de a ierta şi de a te ierta poate veni doar de la Dumnezeu şi că poţi trece cu adevărat peste traume punându-te faţă în faţă cu trecutul. Pacea sufletească vine după o lungă şi intensă acceptare de sine, care nu se poate instala însă fără frământări şi gânduri. Pentru o poveste de acest fel, pentru un om care a trecut cu fruntea sus peste astfel de obstacole şi a reuşit, într-un final, să îşi încredinţeze iubirea şi speranţa într-un alt om, lacrimile şi o viaţă plină de linişte nu sunt suficiente. Istoria trebuie să fie pentru oameni, pentru acei oameni care stau în spatele fiecărui ofiţer şi general ale căror nume sunt faimoase. Doar aşa sacrificiul lor nu va fi fost niciodată în van.
[1] Smith Colin, Singapore Burning: Heroism and Surrender in World War II, Penguin Group, London, 2006
[2] Original: It is our choices, Harry, that show what we truly are… (J.K. Rowling – Harry Potter and the Chamber of Secrets, capitolul 18: Dobby’s Reward)