De fiecare 1 decembrie înălţăm tricolorul la geamuri şi-un Deşteaptă-te, române! se-aude stins din televizoare. Ne strigăm atunci mândria de-a fi român clar, răspicat, ca o declaraţie de război. Şi ne aducem cu toţii aminte câte lucruri ne (mai) leagă de ţara în care ne-am născut, încercând să găsim motive s-o iubim de 1 decembrie mai mult decât o facem în restul anului.
La fiecare succes al vreunui campion sportiv sau al vreunui elev olimpic pe care nu şcoala românească, în ansamblul ei, ci oameni bine individualizaţi şi ambiţia-i nestăvilită l-au dus pe culmi, ne ridicăm capetele din pământ şi, instinctiv, ne dezmorţim palmele şi ne aplaudăm gloriile naţionale, declarându-ne, desigur, mândria de-a fi român. Avem senzaţia că succesul lor ne defineşte pe noi, ca întreg, că nu suntem chiar plaga Europei, şi, dincolo de această asumare nedreaptă a meritelor altora, bucuria rămâne totuşi una reală, aducătoare de speranţă.
E sensul pe care, în general, îl dăm noi patriotismului: cuvintele mari zidite-n albastru, galben şi roşu, în momente-cheie ale evoluţiei noastre naţionale. Să fie asta iubirea de ţară? Un amestec de bine şi de gunoi ascuns sub preş, o Românie frumoasă pe care ne încăpâţânăm s-o credem, din geneză până în prezent?
Mai sunt însă şi aceia care tranşează cu determinare fiecare derapaj al societăţii româneşti, de câte ori au ocazia. Încă din secolul al XIX-lea, în timp ce principii naţionaliste reuneau popoare şi însufleţeau spirite, inclusiv spirite româneşti, s-au umplut pagini de cuvinte dure, s-au exprimat opinii critice, s-a dat jos orice fel de poleială de pe silueta beteagă a naţiunii. De fiecare dată cu o amărăciune vie, singura în spatele căreia poţi regăsi, de fapt, o mare iubire de ţară. Şi poate mai veridic decât altele pare acest tip de patriotism, cel în care vorbeşti despre durerile neamului tău, cât mai deschis posibil.
A făcut-o, la 1868, Titu Maiorescu. Martor al unei crize culturale a societăţii în care trăia, Maiorescu semnala greşelile care provocaseră acel moment critic şi formulează celebra teorie a formelor fără fond, al cărei tragism constă astăzi în actualitatea ei. Ideile reformatoare pe care le aduseseră tinerii români care studiaseră în Franţa şi Germania se pliaseră forţat în cadrul românesc, în care figura principală rămânea încă ţăranul. Ţara, dar şi oamenii ei nu fuseseră pregătiţi să se occidentalizeze brusc, iar urmarea a fost o combinaţie de nou şi de vechi, într-un sistem ce căpăta tot mai multă inconsistenţă pe măsură ce se moderniza.
Înainte de a avea partid politic, care să simță trebuință unui organ, și public iubitor de știință, care să aibă nevoie de lectură, noi am fundat jurnale politice si reviste literare și am falsificat și disprețuit jurnalistica. Înainte de a avea învățători sătești, am făcut școli prin sate, și înainte de a avea profesori capabili, am deschis gimnazii și universități și am falsificat instrucțiunea publică. […] Înainte de a avea artiști trebuincioși, am făcut conservatorul de muzică; înainte de a avea un singur pictor de valoare, am făcut Şcoala de Belle-Arte; înainte de a avea o singură piesă dramatică de merit, am fundat Teatrul Național – și am deprețiat și falsificat toate aceste forme de cultură.
Câţiva ani mai târziu, Mihai Eminescu, un naţionalist convins, în calitatea sa de jurnalist politic, mergând pe aceeaşi cale, a criticii, scotea la iveală comportamentul inadecvat al membrilor Camerei Deputaţilor. Trist e că doar limbajul lui Eminescu trădează o atmosferă de acum două secole…
Camera ajunsese o prăvălie în care fiecare panglicar cu mâncărime de limbă scotea câte o panglică de un ceas și jumătate de lungă, aceasta nu pentru a lumina pe cineva sau a lămuri chestiunea, ci pentru a poza în această atitudine înaintea țării alegătoare. Verzi și uscate, vrute și nevrute, povești scrise pe apă, proorociri despre lucruri trecute, c-un cuvânt negustorie grea ca fulgul pe apă, iată zilnica ocupație a Camerei luni întregi dupăolaltă.
Și acum, când e la adică, când s-ar fi căzut ca bugetul să fie de mult discutat și votat, articolele bugetului zboară și sfârâie unul după altul ca spițele de la roată sau de la vârtelniță; vicepreședintele somnoros, Camera somnoroasă, raportorul somnoros petrec ca prin vis, condei după condei, fără ca cineva să mai deschidă gura.
Românul s-a născut poet, dar s-a născut şi râzând. Şi ce-a urmat apoi s-a numit… Caragiale! Scriitorul de geniu născut în Haimanale rămâne o figură emblematică a literaturii române, poate, cel mai important, pentru autenticitatea personajelor pe care le-a creat şi pentru cultivarea hazului de necaz, pe care l-am înţeles însă greşit, căci pamfletele lui Caragiale ascund, inevitabil, o urmă de tristeţe ce ar trebui să ne bântuie pe fiecare dintre noi.
Petiţie către Guvern
Aţi aruncat pe lefegii
În drum cu dame şi copii,
Le-aţi smuls modestul lor dejun,
Le-aţi smuls şi francul de tutun.Miniştri cruzi! Mai bine v-aţi
Fi hotărât să suprimaţi
Atâtea mii de sinecuri,
Nu pânea de l-atâtea guri!Pe nevoiaşii cei infimi
Nu trebuia ca să-i suprimi!
[…]
Urmând drumul rimelor, arme în lupta cu bolile societăţii româneşti, întâlnim un George Bacovia ale cărui versuri de mai jos confirmă paradoxul în care trăim de secole încoace.
Cu voi
Mai bine singuratic şi uitat,
Pierdut să te retragi nepăsător,
În ţara asta plină de humor,
Mai bine singuratic şi uitat.O, genii întristate care mor
În cerc barbar şi fără sentiment,
Prin asta eşti celebră-n Orient,
O, ţară tristă, plină de humor…
În 1935, în România în eternitate, Mircea Eliade îşi exprima şi el viziunea cu privire la soarta ţării, plecând de la o ipoteză care, pe cât e de înfricoşătoare, pe atât s-a dovedit aproape profetică.
Mă gândesc cu groază că şi pe noi, românii ne aşteaptă o „eternitate”: proverbul. […] Am ajuns de pomină; şi, până ce vom fi cunoscuţi peste hotare prin capodoperele noastre sau prin românismul nostru, suntem cunoscuţi prin politica şi dezmăţul nostru intern. Nu ştiu dacă fiecare dintre dumneavoastră îşi dă seama cât de grav suntem compromişi. Numai câţiva paşi, şi intrăm în iremediabil – de unde nimeni nu ne va mai scoate. Proverbul va ajunge stăpânul nostru; şi aşa după cum, cu sau fără dreptate, se spune despre bulgari că sunt proşti, despre polonezi că sunt îngâmfaţi, şi despre spanioli că sunt grozavi în dragoste – tot aşa se va spune şi despre români că sunt hoţi.
Şi tot pe-atunci, la 24 de ani, Emil Cioran scria cuvinte aspre la adresa ţării lui, ţară pe care a părăsit-o în 1945 pentru o Franţă în care a trăit toată viaţa, străin şi încă român. În Schimbarea la faţă a României, filosoful scrie, aşa cum avea să mărturisească mai târziu, cu pasiune şi orgoliu.
Salvarea României — sunt virtualităţile şi posibilităţile ei ascunse. Ceea ce am fost nu este decât un sprijin iluzoriu. Nu trebuie să fim atât de laşi încât să ne inventăm un trecut. Iubesc istoria României cu o ură grea.
Într-o scrisoare către Eliade, care îi era prieten, acelaşi Cioran, care studiase trei ani la Berlin, mărturiseşte:
Norocul meu şi al României este că n-am cunoscut de aproape această ţară când am scris despre ea, fiindcă apărea cea mai îngrozitoare carte ce s-a conceput vreodată despre o comunitate umană.
Şi tot către Eliade:
A îndrăzni să vorbeşti despre „România în eternitate” echivalează cu un mare gest politic. Să ai curajul să vorbeşti de veşnicie la o ţară care n-a cunoscut nici mângâierile timpului. […] Păcatul meu este de a şti în fiecare moment că trăiesc în România. Tu ai refugiul Asiei, eu numai al Occidentului. Dar ca român, nu pot fi în Occident decât ratat, iar în România numai pesimist. Naţionaliştii noştri trebuiau să-ţi arate atâta recunoştinţă încât să te fi exasperat recunoştinţa lor. Eu nu ştiu de câte ori nu sunt naţionalist. Iubesc totuşi o patrie fiindcă lumea nu-mi este una.
Păşind, cu gândul, mai spre zilele noastre, căderea regimului comunist a venit, în ciuda libertăţii pe care-a dat-o sângele-n pieţe, şi cu o serie de dezamăgiri. Schimbările au fost, în general, destul de mici şi de suprafaţă. Un capitalism şi o democraţie românească clădite pe ruinele unui sistem eşuat, într-o Românie secată de puteri. Şi un popor firav, sărac, trist, care a continuat să facă haz de necaz şi să spere, cu mâinile la spate, în eroi autohtoni sau străini.
Puţini ar putea să spună despre Octavian Paler că nu şi-a iubit patria şi aceia ar face-o ori din ticăloşie, ori din ignoranţă. Dezgustul său faţă de atmosfera ulterioară anilor ’90 venea dintr-o teamă intensă şi-o grijă profundă faţă de locul în care a trăit şi a scris, locul de care nu se putea sătura, pentru că făcea parte din destinul lui. Nu lipsa patriotismului l-a determinat pe Paler să lovească în defectele poporului român, ci tocmai prezenţa lui accentuată, frustrările că am fi putut fi mai mult, dacă ne-am fi străduit mai mult.
Nu există sentiment tragic la români. Cred că dragostea la noi parcurge doar distanţa dintre romanţă şi pat. Avem o psihologie de popor superficial, de popor care poate frige mititei pe orice Golgotă.
În 2012, De ce e România altfel? a istoricului Lucian Boia făcea poate cea mai radicală analiză din ultimii ani a societăţii româneşti, lucru care i-a şi adus autorului o serie de acuzaţii pentru că ar fi abordat o cale profund antinaţională, fapt de neconceput pentru un istoric. Şi totuşi, cartea nu se pretinde a fi un tratat academic, ci nici mai mult, nici mai puţin decât un eseu care exprimă o viziune proprie asupra ţării de ieri şi de azi, iar argumentele lui Boia par greu de contrazis, dar oricine e liber să o facă. Tonul cinic şi critica dură îl plasează, cred, pe Boia în rândul acelora la care îngrijorarea se manifestă fără ocolişuri, iar doza mai mică sau mai mare de patriotism e îndreptată într-o direcţie de un realism crâncen, fără ca acesta să capete însă un caracter ofensator.
„Mămăliga nu face explozie”, zicerea aceasta se auzea tot mai des. Şi străinii priveau uimiţi spre apatia românilor. Regimul o luase razna, dar românii păreau că acceptă orice. Fără să le placă, dar acceptă. A fost o eroare de apreciere. Mămăliga, tocmai, „face explozie”. Lipseşte culturii româneşti capacitatea reglajului democratic cotidian, care să ţină lucrurile în echilibru, eliminând riscul derivelor periculoase. Românii nu se implică, românii, în loc de soluţii colective, caută mici rezolvări individuale, şi atunci nimic fundamental nu se rezolvă, iar tensiunile, fără încetare, se acumulează. Lipsa unui minim dialog, a unui minim protest, a unui minim compromis, a generat neaşteptata şi uriaşa explozie din decembrie 1989.
Patriotismul nu numai că a ajuns să fie confundat cu naţionalismul, ceea ce duce anumite mentalităţi româneşti spre extreme greşite, dar e un sentiment pe care ne chinuim să ni-l insuflăm, din ce în ce mai des, la ocazii. Maiorescu, Cioran, Eliade şi restul, dar şi cei de azi, care nu sunt atât de frenetici în a se complăcea într-o iluzie şi care preferă să consemneze evidenţe dureroase, o fac dintr-o conştiinţă naţională şi civică greu de înfrânt. Şi poate că uneori, de cele mai multe ori, iubirea de ţară rămâne cu atât mai sinceră cu cât se-aude mai stins. Ca Deşteaptă-te, române! din televizoare.
Citește și despre Conștiințe românești – pe câmpul de luptă al străzii.
Bibliografie:
Titu Maiorescu, În contra direcţiei de astăzi în cultura română
Mihai Eminescu, Opere, vol. X
Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României, Bucureşti, Humanitas, 2006
Mircea Eliade, România în eternitate,Bucureşti, Editura „Roza Vânturilor”, 1990
Lucian Boia, De ce este România altfel?, Bucureşti, Humanitas ,2012