Când vin stafii de tineri morţi
Şi vă privesc întrebători
Şi vă bat nopţi întregi la porţi,
Nu vă e teamă să priviți
În ochii propriilor copii?
(Tudor Gheorghe – Schimbare)

În 2011, protestatarul a fost desemnat persoana anului[1] de către revista Time. Argumentația este una destul de simplă: în acel an, protestatarii nu doar că și-au făcut vocea auzită, dar, în același timp, au schimbat lumea. Mai mult, istoria, în general, demonstrează rolul pe care aceștia l-au jucat în momente esențiale: în anii ’60, în America, au militat pentru drepturi civile, dar și împotriva războiului vietnamez; în anii ’70, s-au ridicat în Iran și Portugalia; în anii ’80, s-au revoltat împotriva armelor nucleare din Statele Unite și Europa, împotriva ocupației israeliene din Cisiordania și Gaza, împotriva tiraniei comuniste, protestând în Piața Tiananmen și în Europa de Est.

Henry David Thoreau, filozof american, vorbea, în 1849, despre nesupunerea civică[2], văzută ca modalitate (e adevărat, înțeleasă de mulți ca fiind anarhică) de rezistență individuală în fața abuzurilor guvernamentale și a ignoranței frecvente prin care statul își tratează cetățenii. Thoreau sublinia obligația individului de a combate corupția și sistemele defectuoase și pleda inclusiv pentru neplătirea taxelor, chiar cu riscul închisorii, pentru că oricum într-un astfel de cadru the true place for a just man is also a prison. În eseul său, el schițează imaginea idilică a unui stat care să-și servească poporul pe baza unor principii morale și egalitare, iluzie care-l încântă, cu atât mai mult cu cât este unul dintre puținele lucruri ce nu îi sunt furate:

 There will never be a really free and enlightened State until the State comes to recognize the individual as a higher and independent power, from which all its own power and authority are derived, and treats him accordingly. I please myself with imagining a State at least which can afford to be just to all men, and to treat the individual with respect as a neighbor; which even would not think it inconsistent with its own repose if a few were to live aloof from it, not meddling with it, nor embraced by it, who fulfilled all the duties of neighbors and fellow-men. A State which bore this kind of fruit, and suffered it to drop off as fast as it ripened, would prepare the way for a still more perfect and glorious State, which also I have imagined, but not yet anywhere seen. 

Apropiindu-ne de România, revenind la ea, cum o facem mereu, am vorbit în primă fază despre rezistența prin cuvinte, despre lupta dusă cu propriile destine și despre iubirea de țară manifestată altfel decât cum este aceasta înțeleasă, în general. În realitatea cea mai palpabilă însă, deși elitele trasează frânturile de caracter ale unui popor și au rolul lor bine definit în cadrul organizării sociale, ultimul cuvânt îl au mereu, sau așa ar trebui, masele de oameni. Ele ar trebui să dețină nu numai capacitatea de a-și croi un drum național și internațional corespunzător idealurilor lor, dar, mai ales, puterea decizională, împrumutată doar, și nu pusă exhaustiv, în mâinile celor care îi reprezintă. Care NE reprezintă.

În linii mari, nu reușim să ținem minte că avem obligația și datoria să contăm. Cât timp ne merge bine, formula nepăsării funcționează și ea cum trebuie. Dar se întâmplă să ne meargă și rău. Episodic. Des. Permanent. Iar atunci ne afundăm în lamentări, apatici și râzând fără să știm de ce, așteptând să ni se ridice în față miracole, cum s-a ridicat ceața spre turci la Vaslui. Într-un punct culminant, neașteptat, ne săturăm. Și izbucnim! Determinat. Grav. Rar. Se naște, în acest moment 1, o nouă dimensiune a ființei noastre: profesorul român protestatar, medicul român protestatar, studentul român protestatar, românul sătul protestatar. Se produce, odată cu noua dimensiune, o vitalizare a societății civile românești, societate predominant și aproape constant latentă.

1907

Una dintre cele mai grave răbufniri ale unei categorii sociale româneşti – ţăranii – a avut loc la începutul secolului XX. Dincolo de modernizarea evidentă pe care o atinsese societatea şi de consolidarea cadrului instituţional, ca urmare a obţinerii Independenţei şi a proclamării României ca regat, clasa de jos, şi cea majoritară, în fapt, era cuprinsă încă de nemulţumiri – în ciuda reformei agrare introduse în 1864, care îi împroprietărise pe țărani, mulți dintre aceștia rămăseseră legați de foștii lor moșieri. La incapacitatea statului de a supraveghea legea referitoare la contractele agricole dintre proprietari și țărani se adăuga și dezvoltarea sistemului arendășiei[3]. În timp, odată cu creșterea arenzilor a crescut și exploatarea țăranilor. Consecința a fost răscoala de la 1907: mase de ţărani au asaltat oraşele de reşedinţă (Dorohoi, Botoşani, Iaşi) și au ocupat  târgurile (Bivolari, Bucecea, Târgu-Frumos). Răscoala a fost reprimată, iar numărul victimelor este dificil de precizat cu exactitate. Ion I. C. Brătianu menţiona în Parlament numărul de 419 ţărani ucişi. Ziarele socialiste de-atunci, Adevărul şi Dimineaţa, dădeau cifra exagerată de 12.000-13.000 de victime. Regele Carol I declara ministrului Angliei la Bucureşti că era vorba de mai multe mii.

1956

Timișoara. Iași. București. Cluj. Târgu-Mureș. Au fost orașele în care s-au manifestat primele mari mișcări anticomuniste și, în mod fascinant, admirabil, aș spune, acestea au venit de la cei care abia făceau tranziția spre maturizare: studenții. Acțiunile din 1956 au avut ca punct de reper evenimentele revoluționare din Polonia și Ungaria împotriva dictaturii sovietice. Pe lângă influențele externe, o a doua cauză a fost reprezentată de programul de educație politică pe care regimul Dej l-a introdus la 22 iunie 1956. Astfel, o primă întâlnire a studenților a avut loc în septembrie, la Universitatea din București, pe-atunci numită C.I Parhon, cu scopul alegerii liderilor Uniunii Tineretului Muncitoresc. Principalele revendicări exprimate de studenți au fost, la acel moment, legate de condițiile de trai și de drepturile de bază ale omului. Una dintre cele mai insistente doleanțe a fost cea referitoare la acordarea burselor. În privința domeniului academic, erau cerute mai multe cursuri de literatură română și eliminarea din programă a marxism-leninismului și a limbii ruse. În același timp, făcându-și ei înșiși o comparație nefavorabilă cu tinerii din Cehoslovacia și din alte țări socialiste, studenții români exprimau necesitatea unui protest de amploare, atrăgând astfel îngrijorarea nu doar a liderilor români, ci și pe cea a lui Nikita Hrușciov, care, în noiembrie, sublinia într-un discurs stările nesănătoase ale studenților dintr-o instituție de învățământ din România[4].

Deși în zilele de 30 și 31 octombrie la Timișoara fuseseră arestați aproximativ 2000 de studenți, iar pe 4 noiembrie revoluția din Ungaria fusese înfrântă de Armata Roșie, liderii mișcării din București și-au continuat obiectivul, urmând ca manifestația să aibă loc în ziua următoare. Numai că, în noaptea de 4 spre 5 noiembrie, trupele Ministerului de Interne au ocupat Piața Universității, iar circulația a fost complet oprită, pe toată partea carosabilă din fața Universităţii fiind camioane în care soldații, înarmați cu arme automate, erau așezați pe bănci, gata de intervenţie. Alte trupe erau concentrate în clădirea Universităţii și în altele din zonă. Chiar și în acel moment, participanții au acționat totuși, fără să știe însă că la intrările în piață se aflau membri de partid din diferite facultăți, care notau numele tuturor celor care treceau prin zonă. Revolta a fost reprimată și, odată cu ea, toate șansele unei existențe normale ale celor care au fost condamnați la închisoare, exmatriculați, sau care au murit în detenție.

1989

Momentul 1989 a fost poate o urmare firească, târzie, a evenimentelor despre care vorbeam mai sus. Conspirație internațională, complot local sau, pur și simplu, cuțit ajuns la os, Revoluția din 1989 este, fără îndoială, cea mai sângeroasă mișcare din România postbelică. Dincolo de zvonuri și presupuneri, o singură certitudine rămâne încă vie – eroii. Cei care, între 16 și 25 decembrie, au scris istorie în piețele din marile orașe, condamnate, prea multă vreme, la abjecțiile regimului comunist. La 25 de ani de la acel decembrie, cuvintele despre ce a fost se pierd printre dorințe bizare (vezi sondajele – mai mult sau mai puțin reale – despre procentul populației care regretă comunismul și, implicit, pe Ceaușescu), handicapuri anacronice (am fost, contrar așteptărilor, propulsați la coada Europei în orice top în domeniul educației, sănătății etc.) și dureri strigate cu încrederea că cineva ne aude (un exemplu recent fiind scrisoarea care a devenit virală a unui tânăr antreprenor, pe care o găsiți aici). Iar când cuvintele se pierd, nu ne mai rămân, pentru ce va fi, decât imaginile, infinit mai convingătoare:

Timișoara

București

1990, aprilie-iunie

Prima fază a evoluției românești postdecembriste a lăsat din nou în urmă, lacrimi, sânge și sudoare de… miner. La nici un an de la căderea regimului comunist, în aprilie, balconul Universității București devenea tribună a democrației, de la care se auzeau voci îndreptate împotriva comunismului. Săptămâni la rând,golanii au ocupat Piața Universității, convinși că noua clasă politică era mai mult veche decât nouă și că, de fapt, societatea românească era îmbrăcată doar la suprafață în haina democrației. Fără să încerce să demonteze credința generală, cu ambiția de a rămâne la putere, președintele de-atunci a solicitat intervenția forțelor de ordine, susținute deminerii aduși la București pentru a apăra democrația atât de greu cucerită. În seara zilei de 13 iunie, trei garnituri de tren pline cu mineri au plecat din Petroșani spre Bucureşti, iar un alt tren a plecat a doua zi din gara Motru spre capitală. Pe 14 iunie, Bucureştiul a fost readus la tăcere în câteva ore prin bătăi, arestări, împușcări – toate răsunând a democrație.

2012

Ianuarie 2012 a adus în prim-plan cele mai mari manifestații, ca număr de participanți, din ultimii ani – peste 13.000 de protestatari, în toată țara. Stând, de fapt, de multă vreme într-o letargie a nemulțumirilor, românii au izbucnit în momentul în care a fost pus în dezbatere un proiect privind o nouă lege a sănătății, care să ofere sectorului privat un rol mai important, iar medicul Raed Arafat[5], subsecretar de stat în Ministerul Sănătății și cel care a pus bazele SMURD, a intrat în opoziție, pe acest subiect, cu inițiatorii proiectului și cu președintele țării.

Motivele protestelor s-au generalizat odată cu furia crescândă și cu deznădejdea, astfel că s-a scandat și împotriva creșterii taxelor, șomajului, tăierii salariilor, corupției politice, nepotismului din interiorul instituțiilor statului. Dincolo de generarea violențelor, cauzate de grupuri infiltrate de suporteri ai galeriilor de fotbal, protestele, care s-au întins pe perioada a câtorva săptămâni, în ger, au continuat chiar și după ce proiectul de sănătate a fost retras. Obiectivele principale erau încă mai adânc încrestate în resentimente și în frustrări și urmăreau demisia președintelui în funcție și a guvernului, precum și alegeri anticipate[6]. Guvernul a căzut atunci, la fel și ministrul de externe, care a fost revocat din funcție, ca urmare a jignirii manifestanților. Președintele a rămas.

2013

La 1 septembrie 2013, au izbucnit protestele împotriva exploatării miniere de la Roșia Montană. A fost, din nou, un semn de conștientizare a puterii cetățeanului care nu e doar locuitor în România și a importanței exprimării nemulțumirilor create de politicile guvernamentale și prezidențiale. Conform cercetărilor sociologice, în prima zi a protestelor, mișcarea Uniți salvăm (născută, cu precădere, în mediul online) a implicat, din totalitatea participanților, peste 90% tineri. La nivel larg, protestatarii proveneau dintr-o gamă largă de clase sociale[7]: studenți, profesori, activiști, artiști, ingineri, pensionari și șomeri.

Fii schimbarea pe care vrei să o vezi în lume e un motto, atribuit lui Ghandi, care a tot fost repetat, până la clișeu, încât s-a devalorizat în sensurile sale inițiale. Ne amăgim cu lucrurile mărunte pe care le facem în încercarea de urca încă o treaptă. Și, slavă Domnului, bine că măcar încercăm. Nu știu însă dacă de sus, de-acolo, nu părem cumva prea mici, fiecare închiși în cercul nostru strâmt, protejându-ne, fără să ne asumăm riscuri[8]. Putem cu siguranță să fim schimbarea. Și o putem face individual. Și ne putem mândri cu noi înșine, fericiți că am depășit limita impusă de o societate insuficientă. Am totuși convingerea că România trebuie reclădită din temelii. Împreună, asumându-ne riscuri[9].

Când Ghandi a rostit celebra frază, a făcut-o din afara sau din spatele grilajelor închisorii?


[1]http://content.time.com/time/specials/packages/article/0,28804,2101745_2102132,00.html
[2]http://xroads.virginia.edu/~HYPER/WALDEN/Essays/civil.html
[3] Insuficienţa pământului aflat în stăpânirea ţăranilor obliga marea masă a acestora să ia în arendă loturi din marea proprietate, în schimbul cărora plăteau dijmă.
[4] Johanna Granville, ”If hope is a sin, than we are all guilty”: Romanian students’ reactions to the Hungarian Revolution and Soviet Intervention, 1956-1958, p. 11-12, The Center for Russian and East European studies, 2008
[5]http://www.bbc.com/news/world-europe-16565123
[6]http://www.nytimes.com/2012/01/16/world/europe/romanians-protest-austerity-measures.html?_r=1&
[7]http://www.economist.com/blogs/easternapproaches/2013/09/romanian-politics
[8]http://civilliberty.about.com/od/historyprofiles/tp/Why-Protest.htm
[9]http://www.wall-street.ro/articol/Social/174002/lupta-unei-tinere-din-cluj-care-a-pierdut-un-proces-cu-jandarmeria-dupa-protestele-impotriva-proiectului-rosia-montana.html

sursa foto