Anul acesta se împlinesc 25 de ani de la Revoluție, de când regimul totalitar național-comunist a fost expulzat de către poporul român, înflămânzit fiind de „geniul Carpaților”, Nicolae Ceaușescu. În realitate un cizmar, acesta folosea o retorică fenomenală, prin intermediul căreia a spălat pe creier timp de 24 de ani (1965-1989) milioane de români. Regimul comunist condus de către acest om a oferit dreptul la muncă și la locuință cetățenilor români la contracost cu drepturile la viață privată, prosperitate sau libertatea de orice fel: de asociere politică, de mișcare sau de exprimare.

După mulți ani de suferință în liniște, românii nu au mai suportat regimul absurd al lui Nicolae Ceaușescu, care, pentru a-și proteja dictatura de influența reformelor lui Gorbaciov din URSS, a lansat un program criminal de austeritate asupra propriilor cetățeni, prin care dorea să își plătească datoriile externe față de FMI. Această realizare a fost obținută de regimul ceaușist în martie 1989, realizare prin intermediul căreia a dobândit, în opinia sa, independența pe scena internațională, creând o oarece acalmie față de nemulțumirile poporului.

Dar contextul internațional avea să îi fie fatal lui Ceaușescu. Căderea comunismului în statele est-europene, reprezentată simbolic de căderea Zidului Berlinului, în urma unor procese reformatoare, democratice, avea să atârne grav împotriva liderului de la București, ajuns, după alungarea de la putere a bulgarului Jivkov, cel mai vechi conducător comunist în funcție din Europa.

Era nevoie doar de o scânteie pentru ca piesele de domino să cadă, iar procesul pentru înlocuirea puterii comuniste să ia ființă. Această scânteie a pornit de la Timișoara, la 16 decembrie, și avea să acapereze Bucureștiul imediat după discursul lui Ceaușescu din 21 decembrie. Mulțimea adunată a început să protesteze împotriva dictatorului în ceea ce azi numim Piața Revoluției. Dacă în celelalte țări comuniste din Europa de est revoluțiile au fost „de catifea”, nouă, românilor, ne-a plăcut să „o facem lată”. O învălmășeală totală acaparează încă motivele pentru care mii de tineri, femei și bărbați, au fost omorâți de către armată, cea care trebuia să îi protejeze, și de către securiști. Totuși, armata avea să treacă a doua zi de partea poporului, Ceaușescu avea să-și ia zborul cu elicopterul, iar luptele aveau să se dea pentru câteva zile între armată și protestatari, pe de o parte, și securiștii teroriști, pe de altă parte.

Nicolae și Elena, cuplul prezidențial, pe care cultul personalității îi ridicase la rang de mari genii, aveau să fie executați fără milă în ziua de Crăciun din 1989, în urma unei judecăți despre care spețele de drept ar considera că ar fi încălcat drepturile omului. Și în Biblie Sodoma și Gomora au fost arse până la temelii, la fel ca în Moara cu noroc, sub pretextul că focul purifică și totul trebuie luat de la început. Cred eu că și întemnițarea pe viață purifică la fel de mult. Însă cine știe câte lucruri cunoștea despre cei ce doreau să ia puterea și atunci să-l ții în viață pe „zeul secular” – denumit astfel de un Corneliu Vadim Tudor nerebranduit la acea vreme – te-ar fi costat poate prea mult. Așa că, decât să trecem pașnic la un regim democratic, mămăliga a explodat, victime căzând peste 1.100 de români. Tineri, înfometați, cu idealuri și cu vise.

De la acele momente au trecut 25 de ani. Silviu Brucan, care, în opinia mea, a fost un mare comunist și un personaj execrabil, salvat de la temniță pentru că s-a iscălit pe o scrisoare de protest împotriva lui Ceaușescu prin martie 1989, spunea cu o luciditate demonic de exactă că pentru a deprinde democrația, românii vor avea nevoie de 20 de ani. Trăind acum, la 25 de ani de la căderea comunismului, admit că previziunea fostului nostru ambasador în SUA în anii ’50 a fost destul de bună. Cu mențiunea că aș mai pune câțiva ani. Și, totuși, să trecem în revistă cele câteva progrese pe care le-am înregistrat în această perioadă de tranziție.

În primul rând avem acces la mâncare. Nu mai trebuie să stăm la cozi imense pentru salam cu soia, – ci mâncăm soia de bună voie pentru că e eco -, avem banane, portocale, ananas, chiar și fructul pasiunii în magazinele deschise non-stop, nu doar până la ora 19:00. Ce nu avem însă e o putere de cumpărare, întrucât tranziția aceasta de la o economie comunistă la una capitalistă a făcut ca banii să se ducă în mod concentrat în buzunarele celor care trebuie, nu în ale tuturor românilor. Acum, sub auspiciul democrației, nu mai suntem toți săraci ca pe vremea lui Răposatu’, ci în mare parte săraci și unii foarte bogați. Nu mă înțelegeți greșit! Evident că toți românii trăiesc bine™ acum față de cum trăiau în perioada ceaușistă, dar în niciun caz nu se compară cu modul în care își duc viața în acest moment polonezii sau cehii, cu care am pornit din același punct. Ca să nu pomenesc de statele occidentale.

Apoi, avem parte de drepturi politice. Dar dintre președinții pe care i-am avut de atunci, doi dintre ei (I.I. și T.B.) s-au tras din partide care s-au rupt din Frontul Salvării Naționale, continuatorul de facto al Partidului Comunist Român după ’89. Ceilalți doi (E.C. și K.J.) se trag din partidele istorice ale României interbelice, infiltrate și sabotate de tot felul de partide, (de)generate de același FSN. Frumos, nu? Deci practic trăim, din 5 în 5 sau din 4 în 4 ani, același déjà-vu, obligați să votăm cam aceiași oameni, doar că alte fețe. Eu întotdeauna voi vota cu opoziția. De ce să îl țin pe unul mai mult de 4/5 ani în funcție? Nu vreau să risc să mă trezesc a doua zi cu o nouă lege marțială peste ochi. Românul are natura de a o lua razna când acaparează pentru prea mult timp puterea.

Un alt drept fundamental pe care regimul comunist îl încălca era libertatea presei. Acum avem mii și mii de ziare, sute de posturi TV, cel mai tare internet din lume, wi-fi gratuit în parcuri, cred că și pe botul Sfinxului, în Bucegi, a montat cineva un wireless. Ce nu avem însă e o presă profi și un acces la informație care să nu prostească. Dacă în perioada comunistă știai că presa e cenzurată de partid, acum e cenzurată de „zeul capitalismului”, aceasta fiind denumirea pe care George Orwell i-o punea banului în romanul său mai puțin cunoscut, Aspidistra să trăiască!.

Singurul lucru bun pe de-a întregul făcut de regimurile ce au urmat dictaturii a fost politica externă. Occidentalizarea. Dar, când unii făceau Grupul de la Vișegrad (Polonia+Ungaria+Cehoslovacia) prin care doreau să arate Occidentului că lasă comunismul în urmă, noul regim democratic de la București semna tratate cu URSS-ul. Întârziată inoportun și inexplicabil vreo câțiva ani, occidentalizarea avea în cele din urmă să se producă. Din păcate, în opinia mea, nu profităm cum ar trebui (și cum fac țările menționate anterior) de oportunitățile oferite de Uniunea Europeană.

Totodată trebuie să admit însă că ne-a pus Dumnezeu mână pe cap prin faptul că suntem în NATO. Haterilor acestei organizații țin să le amintesc că este pentru prima dată în istorie când securitatea și integritatea României sunt asigurate de facto și de jure de cea mai mare putere a planetei la acest moment, în speță Statele Unite ale Americii. Credeți că, în condițiile în care Ucraina ar fi fost în NATO, se mai întâmpla situația din Crimeea? Vă spun eu că nu, iar Războiul Rece îmi dă dreptate. Niciodată URSS-ul sau Rusia nu au provocat NATO. Astfel îmi afirm poziția de mai sus cu privire la securitatea României.

25 de ani de la căderea comunismuluiTotuși, în 25 de ani de la căderea comunismului s-au produs mult prea puține. Acei oameni nu au murit doar pentru atât. Doar pentru a fugi în UE în căutare de locuri de muncă și pentru oportunitatea de a-ți cumpăra un video sau o Dacie mult mai ușor.

Și pentru că am vorbit despre libertatea presei, momentul decisiv al Revoluției române a fost când Televiziunea Română, un simbol al cenzurii și al opresiunii comuniste, a fost cucerită. În după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, un grup de rebeli, condus de poetul disident Mircea Dinescu și de actorul Ion Caramitru, s-a adresat în fața camerelor poporului victorios român. Mesajul acestora, citit de poet, a fost scurt, dar foarte puternic: Armata e de partea noastră. AM ÎNVINS!. Într-adevăr, părea a fi o victorie. Dar în virtutea celor prezentate mai sus, după 25 de ani de postcomunism, în care am dat cu piciorul atâtor oportunități, ne punem întrebarea dacă nu cumva a fost o victorie pirică. Maestre, tu ce zici?

surse foto: 1, 2