Delimitarea conceptului (despre care am scris aici) nu este suficientă pentru a ilustra spectrul larg de semnificații pe care le includ concepțiile existente asupra toleranței, însă este un demers util care, odată parcurs, scade riscul unor potențiale erori sau confuzii în ceea ce privește înțelegerea acestui termen, precum și situațiile în care îl aplicăm. În plus, cred că perceperea toleranței, cel puțin din punct de vedere teoretic, în cadrul definiției pozitive pe care am analizat-o, poate aduce câteva modificări la nivel axiologic în dimensiunea socială, dar și privată, a indivizilor. O analiză atentă a noțiunilor care îmbracă formele de manifestare ale toleranței se impune pentru o înțelegere cât mai profundă a termenului.
Toleranța nu poate avea drept obiect individul în sine, ci numai anumite caracteristici pe care acesta le (re)prezintă – o idee, o stare de lucruri, credințe, convingeri – și care sunt percepute drept intruzive într-o ordine existentă și cunoscută. Interesant este însă că tindem să ne exprimăm, de cele mai multe ori, dezacordul față de persoane concrete, conduita acestora trecând, inconștient, în plan secund. Iar tranziția are loc în principal în situațiile în care încadrăm acești indivizi în categorii sociale existente, asupra cărora acționează deja stereotipii la care aderăm frecvent involuntar, fără să ne punem întrebări, probabil pentru că așa ar părea firesc sau așa suntem învățați. Există, bineînțeles, împrejurări în care experiențe personale confirmă preconcepțiile generale și atunci ne asumăm anumite prejudecăți în mod voluntar, precum și situații în care, prin inducție, aplicăm caracteristici individuale cu care nu suntem de acord comunității/-lor din care o persoană face parte.
Astfel, când vorbim despre toleranță, de cele mai multe ori facem referire la o majoritate tolerantă și la o minoritate tolerată, raport care se stabilește în principal din punct de vedere cantitativ. Desigur că toleranța se poate manifesta și numai între doi indivizi, dar chiar și în această situație se consideră că indivizii respectivi sunt reprezentanții unor grupuri politice și/sau sociale – astfel, criteriile în baza cărora se creează un raport de toleranță sau intoleranță între cei doi nu le aparțin exclusiv, ci sunt în primul rând de natură socială, genealogia și manifestarea lor fiind subordonate grupurilor din care aceștia fac parte.
În general, toleranța este analizată din punct de vedere al raportului tolerant-tolerat. Perspectiva este așadar una predominant unilaterală, însă semnificația nu ar trebui restrânsă la acest raport – toleranța poate fi atât bilaterală, cât și multilaterală, iar fiecare dintre aceste forme are implicațiile sale. Există opinii potrivit cărora toleranța este mai degrabă multilaterală decât unilaterală, justificarea acestei afirmații constând în complexitatea realităților socio-politice și etnic-culturale. În plus, dat fiind că implică un raport de subordonare între tolerat și tolerant, unilateralitatea reduce semnificațiile toleranței la sensul definiției negative pe care am identificat-o în articolul anterior pentru că îi confirmă subiectului tolerant credința superiorității – chiar dacă numai închipuite – pe care o deține în raportul cu obiectul tolerat. În opinia mea, asumarea unei poziții de superioritate atrage după sine potențialul pericol al așa-numitelor convingeri de sine stătătoare, adesea cu caracter uniformizator și conformist, prin apelul la autoritate, care rareori permit abateri. În aceste situații, chiar și atunci când diferențele sunt acceptate, compromisul este pur formal. În ceea ce privește toleranța bilaterală și cea multilaterală, potențialul acestui pericol este, cel puțin în teorie, minimalizat, deoarece perspectivele alternative se impun cu mai multă forță.
În accepțiunea generală sunt identificate patru concepții asupra conceptului de toleranță:
(1) Permisiune. Se referă la relația existentă între o autoritate tolerantă și o minoritate tolerată. Astfel, înțelegem că majoritatea acordă minorității permisiunea calificată de a duce un stil de viață în concordanță cu propriile credințe, având drept condiție ca aceasta din urmă să accepte poziția dominantă a celei dintâi. Această formă este cu precădere pragmatică, în sensul că este cea mai puțin costisitoare din toate variantele posibile;
(2) Coexistență. Diferența față de prima concepție semnalată constă în tipul de relație existentă între subiectul și obiectul toleranței, care nu mai este un raport de subordonare al minorității față de majoritate, ci unul de contrarietate între grupuri relativ egale în ceea ce privește puterea (indiferent de forma ei) pe care o dețin. Toleranța nu mai este o relație verticală, ci orizontală;
(3) Respect. Această semnificație acordată conceptului are două dimensiuni:
- Formală: se referă la o distincție strictă între spațiul public și cel privat, potrivit căreia diferențele de orice natură între cetățenii cu statut legal ar trebui să se limiteze la domeniul privat, astfel încât acestea să nu conducă la conflicte în sfera politică;
- Calitativă: confirmă ideea că anumite situații în care funcționează egalitatea formală tind să fie intolerante față de unele forme de viață etic-culturale care necesită o prezență publică și care sunt diferite de cele tradițional-dominante. Egalitatea și integrarea socială și politică sunt văzute drept compatibile cu diferențele culturale – în limitele (morale ale) reciprocității;
(4) Stimă / Considerație. Aici, a fi tolerant nu înseamnă numai respectarea membrilor altor forme de viață sau culturale ca egali sub aspect moral și politic, ci aprecierea convingerilor lor drept concepții valoroase din punct de vedere etic. Pentru ca acesta să fie în continuare un caz de toleranță, considerația caracteristică acestor relații este un fel de stimă rezervată, de acceptare pozitivă a unei credințe care, din anumite motive, nu este la fel de atractivă precum cea pe care o deținem deja.
Cu riscul de a nu aduce nimic nou în problematica toleranței și, totodată, de a depăși intensiunea noțiunii de toleranță, propun reanalizarea a doi termeni mai generali prin care am putea gândi, defini și asuma toleranța, anume înțelegere și acceptare, deoarece consider că, deși ar putea părea de la sine înțeles că acestea s-ar afla la baza oricărui act de toleranță, relativismul subiectiv la care sunt supuse poate deforma percepțiile asupra sensurilor lor, dar și asupra semnificațiilor toleranței.
În opinia mea, acești doi termeni se referă mai mult la procesele individuale de conștiință prin care toleranța devine posibilă și mai puțin la stări de fapt existente în dimensiunea socială, în sensul celor descrise mai sus, deși pot fi percepute și astfel. Totodată, noțiunile în discuție pot fi regăsite în diverse forme în raporturile private dintre doi (sau grupuri foarte restrânse de) indivizi, detașați de categoriile sociale din care fac parte, chiar dacă influența acestora din urmă se manifestă, într-o mai mică sau mai mare măsură, în evoluția relațiilor dintre ei.
Am ales să mă concentrez asupra raportului dintre doi indivizi și nu dintre două categorii sociale pentru că, în practică, avem mai degrabă de-a face cu raporturi individuale în care se confruntă idei, opinii, convingeri și credințe față de care suntem sau nu toleranți – sunt rare cazurile în care grupuri propriu-zise sunt puse literalmente față în față, pe când, incontestabil, influențele socio-culturale se manifestă pregnant și activ în relațiile dintre indivizi.
Înțelegerea poate fi percepută în două sensuri. Pe de o parte, presupune efortul conștient și orientarea către cunoașterea în profunzime a particularităților anumitor (categorii sau grupuri de) indivizi și, în special, a acelor caracteristici care îi diferențiază de mine/noi. În acest caz, înțelegerea devine un instrument sau un proces care poate aduce cu sine modificări (de mică amploare) structurale în propriul sistem de valori și în modul de gândire. Pe de altă parte, înțelegerea poate fi văzută în sensul deja semnalat al conviețuirii în bună învoială – a se înțelege, a se învoi – sau, cu alte cuvinte, al coexistenței pe care am descris-o mai sus.
Acceptarea reprezintă un consimțământ prin care celălalt poate deveni atât o prezență activă, cât și una pasivă în sfera noastră socială. Prin distincția propusă încerc să subliniez situarea noastră afectivă față de cel pe care îl acceptăm, activul sugerând o implicare emoțională fie pozitivă, fie negativă (în sensurile pe care le-am analizat în articolele anterioare), în timp ce pasivul indică mai degrabă acceptarea celuilalt într-o manieră pur deontologică – putem considera că trebuie să fim toleranți și să îi acceptăm pe ceilalți din considerente morale. Înțelegerea nu este un temei suficient al acceptării, dar nici necesar.
Deși, așa cum am menționat în introducerea primului articol, toleranța tinde să devină un concept cu semnificații prea înguste pentru realitățile socio-culturale de astăzi, consider că însăși această atitudine îi îngustează aria de sensuri. Este cert că un act de toleranță trebuie să aibă limite clare pentru a avea coerență și consistență, că aceste limite ar putea fi văzute drept restrânse, restrictive și că la un moment dat actele de toleranță ar părea că se autoanulează. În opinia mea, cel puțin, toleranța este un concept care nici măcar nu ar trebui să existe, pentru că însăși existența acestuia la nivel discursiv atestă existența sau apariția unor situații de inegalitate și/sau nedreptate socială. Dar, dat fiind că o lume care nu cunoaște acest cuvânt este numai de imaginat, consider că tot ce ne rămâne de făcut este să ne îndreptăm atenția către și să înțelegem cât de corect posibil ceea ce există.