De 1 Decembrie, Românule, îţi doresc doar să te bucuri că eşti român! Îndrăznesc să cred că viitorul României poate fi unul mai bun şi vreau ca acest lucru să se întâmple prin intermediul nostru, al tinerilor. Români de excepţie din ţara noastră fac ca România să fie o ţară respectată şi mai bogată din punct de vedere spiritual. Acum a venit rândul generaţiei noastre!
Cu ocazia zilei de 1 decembrie, este inevitabil să nu aducem în discuţie trecutul, chiar dacă fugitiv. Pe acesta îl avem ca mărturie, prezentul şi viitorul depind de atitudinea pe care alegem să o avem. Se spune că atunci când vrei să schimbi ceva trebuie să începi cu tine însuţi. Prin urmare, schimbarea trebuie să înceapă de la noi, mai întâi cu propria persoană, apoi cu ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Nu este uşor pentru cel care s-a obişnuit cu nepăsarea, dar este o soluţie salvatoare. Câtă vreme vom aştepta ca alţii să schimbe lucrurile, situaţia va rămâne aceeaşi, iar noi vom continua să ne plângem, să ne urâm ţara şi să plecăm altundeva, sperând la o viaţă mai bună. Trebuie să încetăm să mai gândim aşa.
Au fost, sunt şi vor mai fi oameni care vor înţelege rostul şi sensul faptului că sunt români. Vreau ca România să nu mai fie un spaţiu al resemnării şi al deznădejdii. Vreau să simt cu adevărat faptul că România, în mod egal pentru toţi cei plecaţi peste hotare, pentru cei rămăşi acasă, pentru cei cuprinşi de teamă pentru un viitor incert, înseamnă acasă. Acest acasă care a devenit atât de străin inimilor noastre.
Români, fiţi curajoşi! O schimbare în bine vine întotdeauna pentru cei care încă cred cu toate puterile în ea! (Liana Vladu)
De 1 decembrie 1918, trei ţări au devenit una singură. 1 decembrie este începutul nostru, al tuturor, în fiecare an. De ce iubesc România? Pentru că e o ţară a contrastelor, a culorilor explozive, o ţară cu personalitate, un copil care încearcă să se educe urmând exemplul statelor europene. Suntem dădăciţi zilnic, dar noi parcă nu respectăm nicio regulă. Imprevizibilul, haoticul, zdrobitoarea realitate a comunismului din care încercam disperaţi să ieşim, munţii, marea, credinţa, veselia, hazul de necaz, istoria cu care ne mândrim ne menţin, surprinzător, pe linia de plutire. Iubesc România pentru că este familia mea. Este tot ceea ce sunt şi nu mi-a fost şi nici nu îmi va fi niciodată ruşine că sunt româncă. Din contră! Am încercat de fiecare dată să fac România mândră de mine în faţa străinilor şi întotdeauna am reprezentat-o cu bucurie. Limba română este ca o întoarcere acasă, într-o mare de limbi străine, este melodioasă şi diferită. La fel ca ţara pe care o defineşte. La fel ca oamenii, ca românii noştri gălăgioşi şi cu poftă de viaţă. Dacă voi rămâne, nu ştiu să răspund. Dar ştiu cu siguranţă că mă voi strădui să ajut mereu România care m-a crescut şi care m-a ajutat să îmi împlinesc speranţele. Mereu mă voi întoarce acasă. (Mădălina Haiducu)
Chiar dacă uneori mi se pare ciudată țara în care trăiesc, chiar dacă mă mai supăr din cauza nepăsării oamenilor față de evenimentele curente, vine o zi cȃnd uit totul și mă bucur alături de ceilalți romȃni, iar acea zi este 1 decembrie. Imnul Romȃniei, drapelul și defilarea ȋmi aduc multă emoție și un sentiment de tristețe pentru cei care au plătit cu sȃnge cele două războaie mondiale și Revoluția de la 1989, romȃnii eroi de care ȋmi amintesc cu mȃndrie ȋn fiecare an, la această dată.
Ȋn acest peisaj al comemorării, fiecare individ – copil, tȃnăr, bătrȃn – are lacrimi ȋn ochi de emoție, trăiește frumos această zi, murmură ȋnfrigurat două, trei versuri din Deșteaptă-te, romȃne și nu uită să spere ȋn mai bine, cu toate că, nu de mult timp, majoritatea am trecut prin fiori cȃnd avea să se hotărască soarta Romȃniei pentru ȋncă cinci ani. Uităm prea repede istoria, dezamăgirile ei și ȋngropăm ȋnăuntrul memoriei noastre lucruri pe care am putea să le folosim pentru a nu mai repeta aceleași greșeli din trecut, pentru a schimba ceva ȋn mai bine pentru noi și această țară, care nu a ȋncetat niciodată să dea oameni minunați. De aceea, pentru mine, ziua de 1 decembrie este ocazia de a-mi face timp să caut printre cunoștințele de istorie toate lucrurile bune petrecute ȋn țara mea, evenimentele de care sunt mȃndră, dar și pe cele mai puțin bune, care au așternut vălul neantului peste capul romȃnilor pentru multe decenii sau secole, iar consecințele acestora ȋmi sunt lecții de viață ce nu ar trebui să le uit vreodată.
Ȋnsă ȋn atmosfera de sărbătoare, cuprinsă de mirajul sentimentului național și de frumosul port popular, ȋmi fac curaj, mă ȋndrept cu fața spre Arcul de Triumf și rostesc un simbolic La mulți ani, Romȃnia! (Gabriela Predescu)
România, ca monarhie, a avut data de 10 mai ca zi națională, iar în perioada 1948-1989 a fost aleasă data de 23 august. Din 1990, s-a reglememtat ziua de 1 decembrie, făcând trimitere la unirea din 1918 a Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România, adică la Proclamația de la Alba Iulia. Țin minte cum sărbătoream, elevă fiind, ziua de 1 decembrie: steaguri, cântece, lecții de istorie și nelipsita horă. Mărturisesc însă că nu sunt o fire patriotică, nu pentru că nu aș fi mândră de țara noastră, ci pentru că nu mai știu să mă definesc ca naționalitate. Am zile când nu mai știu cum e să fii om deoarece nu mai înțeleg umanitatea. Sunt într-o continuă căutate a propriului sine și este una pe care nu vreau să o finalizez prea curând. Mă sperie gândul că voi constata că nu mai am ce să (re)descopăr, sper să las ca moștenire urmașilor misiunea de a mă defini ca persoană, ca naționalitate și, de ce nu, ca istoric.
Anul acesta însă este un altfel de 1 decembrie. Încă se mai resimte în aer atmosfera zilei de 16 noiembrie. Deși nu am agreat niciodată sloganurile electorale, cel puțin unul s-a adeverit. Ne-a unit. Chiar dacă nu așa cum s-ar fi dorit, a făcut-o. Nu am dat mână cu mână, ci am dat din mână în mână ștampila de vot. Nu ne-am mulțumit să sperăm, am acționat. Am folosit tehnologia secolului XXI pentru a comunica, eliminând orice fel de graniță. Am 22 de ani, prin urmare îmi amintesc destul de multe festivități cu ocazia Zilei Naționale. Cu toate acestea, mândria de a fi român am simțit-o cel mai puternic acum câteva zile. Nu datorită rezultatului final, ci datorită acestei hore a unirii pe care am reușit, conștient sau nu, să o creăm. De 1 decembrie 2014 nu mai vreau să visez. Vreau să încep să-mi materializez visele. (Claudia Coldaș)
Un patriotism bine temperat mă determină ca soarta României să nu îmi pară indiferentă.[1] Pur și simplu devin, de la un timp, incapabil a mai afirma că nu îmi pasă de România, deoarece sunt legat de aceasta, vrând-nevrând, prin amintiri, imagini paradisiace din copilărie, afecțiunea față de niște locuri sau persoane dragi. În ciuda dezamăgirii crunte pe care o trăiesc în fiecare zi, cauzată de ticăloșia clasei politice și de anumite metehne adânc înrădăcinate în conștiința românilor, am datoria de a spera într-un viitor luminos pentru această țară. Acum, de Ziua Națională, aș dori să lansez o dublă invitație compatrioților mei. Mai întâi, una de bucurie și de solidaritate. Suntem datori, fiecare dintre noi, măcar cu un gând pios, plin de respect față de toți cei care și-au dat viața pentru țară. Sacrificiul lor nu trebuie să fi fost în zadar. Solidaritatea este un cuvânt pe care se pare că l-am reînvățat recent, odată cu alegerile din diaspora. Apoi este invitația ce riscă să se transforme într-un fel de rugăminte disperată, ca poporul român să se despartă definitiv de fantoma nostalgiei după perioada comunistă. Nu vom deveni niciodată un stat puternic, niște oameni demni, curajoși, nobili, dacă mai sunt câțiva dintre noi ce suspină cu patos după Ceaușescu.[2] Fie ca această zi să așeze România pe o spirală luminoasă a istoriei. La mulți ani, România! (Cosmin Stancu)
Despre România noastră am mai scris și în 2012 și 2013.
Seria de exerciții colective este coordonată de Teodora Vasile.
[1] Este de bun augur să citim acum, cu ocazia împlinirii a 96 de ani de la Marea Unire, remarcabila analiză pe care o face domnul H.-R. Patapievici distincției patriotism-naționalism, în volumul Cerul văzut prin lentilă (Editura Polirom, 2013, pp. 178-186).
[2] Comunismul a reprezentat un regim criminal și ilegitim, ce ne-a făcut un rău incomensurabil. Am fost oarecum șocat că atunci când președintele României a condamnat regimul comunist, în 2006, chiar în acest mod, românii nu au părut din cale afară de interesați de subiect, ca și cum acest fapt ar fi fost unul insignifiant, ce nu a avut nicio legătură cu istoria recentă a României. Mi-au părut apatici și indiferenți, deși multe dintre metehnele și carențele gândirii noastre își au originea în comunism.