de Sabin Pandelea
A vota în Lisabona este de la bun început o experiență diferită din punctul de vedere al contextului politic și istoric local. Asemenea României, Portugalia a experimentat un regim autoritar pentru aproximativ 40 de ani, regim marcat de o organizație politică unică (cu tendințe de partid totalitar) condusă pentru cea mai mare parte a timpului de Antonio Salazar. Estado Novo (Statul Nou – din nou o retorică totalitară) caracterizat de o orientare naționalistă, conservativă și autoritară avea să se sfârșească odată cu Revoluția Garoafelor, moment în care armata a reușit să preia pașnic puterea. Destul de interesant, au urmat doi ani de încercare de impunere a comunismului. Naționalizările și construcția de imobile sociale sunt aspecte caracteristice perioadei în care cea mai vestică țară europeană a fost condusă de un partid comunist rămas în logica marxist-leninistă și cu o puternică orientare prosovietică.
Acest trecut face ca azi toate partidele să caute afișarea unei identități de stânga. Partidul cel mai de dreapta, conservator și liberal în politici, se numește într-un mod paradoxal Social Democrat. În același timp, extrema stângă stă foarte bine, cu un partid comunist care are aproximativ 10% din locurile din parlament, precum și un Bloc de Stânga ce se vrea o alternativă progresistă. Nu m-ar fi influențat foarte tare acest context dacă nu aș fi putut vedea, pe frumoasele fațade decorate cu azulejos, stenciluri ale tineretului comunist care susține independența Palestinei sau altele împotriva nazismului (care nazism, în condițiile în care nu există partide cu astfel de orientări, e greu de spus). De asemenea, o diferență notabilă în materie de artă politică urbană e dată de numeroasele afișe prin care Partidul Comunist promite o politică patriotică și de stânga, iar Blocul de Stânga controlul public al băncilor. Astfel, am văzut mai multe secere și ciocane decât în postsovieticul Chișinău (iar acolo prezența acestui simbol este atât de banală încât se regăsește și în elementele de decor ale clădirilor). Iar pentru mine, venind dintr-o societate postcomunistă, secerea și ciocanul este un simbol egal ca încărcătură cu svastica. Din acest punct de vedere, votul unui român în Lisabona poartă o încărcătura și mai mare, văzând puterea alegerilor într-o țară pe care cu toții ne-o imaginăm altfel din punct de vedere politic.
A fost prima oară când am votat în afara țării, fiind în Portugalia de două luni cu o bursă Erasmus, urmând să plec peste alte două. Din acest punct de vedere a fost cumva ciudat să votez alături de diasporă, întrucât nu mă simt parte din aceasta. Iminența plecării îmi adâncește sentimentul de efemeritate al acestei experiențe aici, precum și imposibilitea integrării într-o comunitate despre care nu știu cât este de unită (sau chiar existentă; spre deosebire, comunitatea studenților români de aici e relativ bine definită). Am resimțit ziua votului cumva ca pe o sărbătoare, cu mult entuziasm și poate chiar nerăbdare. Poate fi efectul competiției: pariezi pe un jucător și aștepți să vezi rezultatele. Pe de altă parte, această stare poate fi datorată și faptului că studenții de aici s-au organizat pentru a merge împreună. O frumoasă ocazie pentru a te reîntâlni cu noii prieteni și de a te simți un pic mai român într-o țară străină. Interesul a fost atât de mare încât s-au alăturat nouă și un grup destul de mare de studenți veniți de la Coimbra (aproximativ 200 de km nord de Lisabona), fapt ce a crescut entuziasmul. Ziua de dinaintea votului a fost marcată de reunirea cu aceștia din urmă și, pe lângă discuțiile inerente socializării, de multe discuții politice.
Duminica a fost una plăcută, iar plimbarea până la ambasadă, prin frumoasa grădină din Estrela, a fost prilej de și mai multe discuții. Apropriindu-ne, am dat de un magazin românesc intitulat, reprezentativ, Transilvania, dar și de un domn în vârstă, cu pălărie de paie și baston, care ne-a încurajat să votăm, ca să fie mai bine. Bucuria sinceră de pe fața acelui bătrân m-a făcut să mă pregătesc de votul propriu-zis cu și mai mult entuziasm. Procesul de vot s-a desfășurat destul de repede: la intrare am primit faimoasele declarații, iar apoi am stat la coadă undeva între 30 și 45 de minute. Și, pentru că nu mâncasem, am început să discutăm despre dorul nostru de mâncare românească și să visăm la bunătățile pe care ni le imaginam a fi în Transilvania. Un domn din față a încercat să ne sfârșească chinul: Mă, ia nu mai vorbiți despre mâncare!
Atmosfera din curtea ambasadei, unde am așteptat alături de ceilalți români veniți să voteze, era amestecată. Mulți erau relaxați; foarte mulți tineri, familii cu copii, dar și câțiva bătrâni. Câțiva s-au recunoscut și au intrat în discuții. O doamnă în vârstă, originară din Basarabia, discuta cu altă doamnă mai tânără despre oponentul celui pe care se pare că l-a votat. Copiii își pierdeau răbdarea, la fel și câțiva din cei care erau foarte aproape de intrarea în secția propriu-zisă de vot. Într-adevăr, coada se mișca foarte greu, mai ales pentru că secția era mică, iar după semnarea declarației în fața unei doamne care se ocupa doar de verificarea acestora urma votul, dar și completarea unui tabel cu datele personale ale votantului. După care trebuia să semnezi. Astfel, procesul de vot, pentru o singură persoană, din câte am putut observa, a durat cel puțin 10 minute. Și, deși erau 3 cabine, respectiv 3 ștampile, de fapt nu puteau vota decât una, maximum două persoane în același timp, probabil pentru a nu aglomera secția.
După vot, grupul s-a despărțit cu promisiunea revederii peste două săptămâni, moment pe care-l aștept cu și mai mult entuziasm.
Seria de materiale primite din diasporă este coordonată de către Delia Tudor.