Cred că fiecare dintre noi are nevoie de momente în care să se retragă în el însuși, în care să fugă de agitația obișnuită și să le dedice timp aspectelor vieții care îl fac cu adevărat fericit. Acelora care îi pot aduce aminte din nou că trăiește, că nu este doar o umbră care completează marșurile nesfârșite la care orice nouă dimineața ne îndeamnă să ne alăturăm. Care îi arată că poate gândi liber, că poate simți în felul propriu, că poate iubi și urî orice consideră, și o poate face cu toată energia pe care dorește să o emane. În săptămâna care a trecut m-am retras pe cât posibil din lumea exterioară, am creionat întrebări care nu voiau să tacă, am găsit răspunsuri care au calmat, am înțeles și m-am eliberat, prin și cu oameni, mereu cu muzica în apropiere, șoptind sau țipând, ștergând sau amplificând. La final, sâmbătă seara, mi-am amintit din nou că basul care zdruncină tot corpul la un concert live nu aduce haos, ci atinge și vindecă. Și am fost încântată că în România sunt unele persoane care iau în serios pasiunea, a căror muncă poate fi considerată o pauză continuă de la griul cotidianului.
Pe 1 noiembrie, am participat la gala de decernare a premiilor oferite de revista SUNETE. Aceasta este o publicație românească, apărută în 2003, care analizează muzica din notă în notă, ne plimbă prin orice gen ne-am dori, ne informează și, în același timp, promovează. Se dă celor interesați, și o face gratuit. Evenimentul a avut loc la Atelierul de Producție din București și a fost primul de acest fel din toată perioada de activitate a revistei. Publicul, în număr destul de mare, a putut afla câștigătorii celor 14 categorii.
Premiile SUNETE 2014 au fost acordate următorilor artiști:
Best Newcomer – Theory of Mind –, Best New Jazz – JAVRA –, Best Festival – Electric Castle Festival –, Best Hip-Hop – Subcarpați –, Best DJ – DJ Vasile –, Best Electro – GOLAN –, Best Alternative – Les Elephants Bizarres –, Best Rock – Implant pentru Refuz –, Best Video – Chip (Coma) –, Best Album – A Pasha’s Abstinence (Sebastian Spanache Trio) –, Most Wanted Romanian Band – Coma –, Jurnalism printre sunete – Florin Silviu Ursulescu, Alex Revenco, Lenți Chiriac, Răzvan (Hefe) Rădulescu, Bogdan Șerban –, Pionier în sunete – Rodion Ladislau-Roșca, Adrian Enescu –, Most Wanted Comeback – Firma.
Însă eu nu pot spune că m-am bucurat doar pentru câștigători, ci am și savurat muzica, am lăsat-o să își spună cuvântul, i-am oferit toată atenția, am respectat-o și același respect l-am avut și pentru organizatori. Pentru că am simțit că în acea seară am fost printre oameni pe gustul meu.
Încă de la intrare, eu și colega mea, Beatrice, am fost întâmpinate de mesajul aflat pe unul dintre pereții din holul Atelierului de Producție, care spunea că Freedom fighters live forever. Cuvinte așezate într-un spațiu de trecere, pe care îl parcurgi poate fără să fii atent în jur, cu gândul la locul în care vei ajunge, la persoanele pe care le vei întâlni. Poate nu ai dispoziția necesară să le dai atenție, poate îți pare că nu prezintă atât de mare importanță. Așa se poate întâmpla și cu munca jurnaliștilor din presa muzicală, categorie în care se plasează și cei din redacția SUNETE. Ei pot transmite mesaje către cititori într-un mod profund, frumos, profesionist, dar trebuie să existe și oameni care să îi ia în seamă, să le înțeleagă rolul, să conștientizeze că poate fără aportul lor nu ar fi fost atât de ușor să ne descoperim artiștii preferați, să ajungem mai aproape de ei, să îi înțelegem. Pe de altă parte, revenind la mesajul care m-a oprit în loc în acea seară, am observat că una dintre litere fusese puțin ștearsă de mâna timpului. Atunci imaginea, în ansamblu, parcă mi-a zâmbit cu subînțeles. Este destul de clar că nimic nu poate fi veșnic, dar cred că ceea ce contează este ce reușește fiecare dintre noi să lase în urma sa, micul colțișor de frumos pe care l-a construit. Cum ei înșiși au spus, cei de la SUNETE ne-au invitat sâmbătă la un exercițiu de libertate. Iar eu mi-am permis atunci, datorită lor, să simt și să mă bucur.
Mai mult decât atât, cum sunt o fire destul de subiectivă, era inevitabil să nu îmi aleg un preferat al serii dintre cei care au urcat pe scenă – Nopame, Yelllow, Theory of Mind, AFO, JAVRA, GOLAN, Firma, Coma, OCS. Aș fi putut să îi menționez pe ultimii doi, ale căror melodii s-au agitat de atâtea ori până acum în interiorul meu, lovindu-se de oscioare, atingând nicovale și scărițe, balansându-se pe timpane și urcând înspre gânduri, rezonând cu ele. Dar JAVRA mi-a dat ceva special atunci – acea privire în gol, acea detașare de toți oamenii din public. Timp de câteva minute, am fost numai eu și ei – lumini care mă lăsau să îi văd numai atât cât era necesar, cinci oameni care revărsau unduiri de sunete. Cântau jazz cu note contemporane, erau tobe și clape și chitară și voce și saxofon și bas. Stăteam pe marginea scenei și încercam le compartimentez muzica, să le înțeleg fiecare instrument în parte. M-am lăsat puțin pe mine, i-am găsit pe ei, acum îmi rămâne numai să îi caut în continuare.
Apoi, când s-a făcut destul de târziu pentru noi, ne-am dat voie să ne îndreptăm înspre casă. Am lăsat evenimentul celor de la SUNETE în urmă și am rămas cu gândurile fiecăreia în minte. Am mers pe jos tot drumul, îndrumate de tăcerea Dâmboviței. Atenția ne mai era furată din loc în loc de afișele electorale. Atunci mi-a venit în minte remarca din timpul în care AFO și Vali Umbră fuseseră pe scenă. Ne simțiseră parcă prea calmi față de cum erau obișnuiți – au dat vina, poate în glumă, poate în serios, pe decizia pe care urma să o luăm a doua zi, începând cu ora 9, pe votul pe care cântăream cui să i-l oferim. Ei își susțineau spectacolul de freestyle, noi urma să ne improvizăm viitorul. Am mers pe străzi numai noi două, mozaicuri de reminiscențe, de regrete, de dorințe, de speranțe, de idei care se ciocneau. Dar erau îmbrăcate în armonia muzicii pe care o ascultaserăm. Și indiferent de ce urma să facem a doua zi, m-am gândit că ștampila, ca orice altceva în viață, ar trebui să funcționeze pentru noi ca un diez. Să știm că ne va ajuta să ne ridicăm încrederea în noi înșine, în părerile pe care le avem, în țara noastră, să credem că încă mai e posibil să ne bucurăm, deși poate cei mai mulți nu sunt capabili să o facă. Să putem să apreciem frumosul atunci când îl întâlnim. Să le mulțumim celor care ni-l arată. De acea dată, au fost cei de la SUNETE.
surse foto: 1 – (c) Beatrice Mituleci, 2