Fata cu portocale (despre care Beatrice a scris aici) e una dintre poveștile acelea pe care le găsesc caraghioase, dar și răvășitoare. O scriere simplă, pe alocuri infantilă – de altfel adecvată pentru un personaj de 15 ani –, în care am descoperit însă niște pasaje care mi-au redefinit existența. Cred că fiecare istorisire ascunde o lecție pe care o așteptam și că o carte, un film îți pot schimba viața la fel de puternic precum o poate face un om, cât timp ești deschis și povestea aceea vine când ai nevoie de ea. Din Fata cu portocale, cel mai puternic efect l-a avut următorul enunț: Dacă alegi să trăiești, atunci alegi să și mori.[1] Dacă ai avea de ales înainte să te naști, dacă ai ști că vei exista pe Pământ un număr limitat de ani, ai mai face-o? Dacă ai ști că se termină, ai mai începe?[2]
Ideea existenței și a alegerii se regăsește și în mai cunoscuta poveste a autorului, Lumea Sofiei. Romanul istoriei filosofiei.[3] Tema principală este abordată diferit în cele două romane, însă anumite laitmotive se repetă, între care și loteria:
Viața este o loterie gigantică unde numai lozurile câștigătoare sunt vizibile.[4]
Dar cel care câștigă marele loz al vieții câștigă, în același timp, și lozul morții. Pentru că lozul vieții înseamnă și moarte.
— Și nu e mai bine să trăiești chiar dacă viața nu e ușoară, decât să nu trăiești deloc?[5]
Deși ambele romane sunt despre existență și despre relația tată-copil văzută mai ales ca legătura dintre mentor și student, Lumea Sofiei este un volum mult mai complex decât Fata cu portocale și, spre deosebire de acesta din urmă, deloc previzibil. Filosofia, atât de importantă pentru sănătatea minții umane, este cea care face romanul interesant. Fantasticul însă, vital pentru visare, este cel care îl transformă într-o poveste impresionantă. Cugetarea și imaginația se întrepătrund pentru a ne arăta că, oricât de limitate ne-ar fi trupurile, mintea și sufletul sunt cele în care zace toată puterea noastră. Romanul include în paginile sale însuși motivul pentru care a fost creat. Este – declarat – un manual de filosofie necesar, unul scris didactic, simplu, pe înțelesul tinerilor. Însă consider că își depășește scopul inițial și devine un manual de existență.
Sofia înseamnă înțelepciune, iar Lumea Sofiei poate fi citită astfel ca lumea înțelepciunii, lumea gândurilor despre cine suntem și ce rol avem.
— […] Filosofia nu a pretins niciodată că este un simplu joc de societate. Ea vrea să ne spună cine suntem și de unde venim. Spune-mi și mie, ție chiar ți se pare că învățăm lucruri importante la școală?
— Nimeni nu poate răspunde la întrebările astea!
— Poate, dar noi nici măcar nu învățăm să ne punem astfel de întrebări.[6]
Sofia Amundsen are aproape 15 ani, locuiește cu mama sa, își hrănește animalele, gătește, face ordine, merge la școală. Într-o zi primește o carte poștală adresată Hildei Møller Knag și niște scrisori cu întrebări existențiale. Acesta este momentul în care Sofia se transformă într-o adolescentă conștientă de importanța cugetării. Devine studenta lui Albert Knox, care îi explică simplificat ideile marilor filosofi ai lumii, între care Platon, Socrate, Friedrich Nietzche, Jean-Paul Sartre.
Filosoful este o persoană care nu a putut niciodată să se obișnuiască într-adevăr cu lumea.[7]
Sofia începe să privească altfel viața și lumea, să își încurce mama cu întrebări, să-și facă ordine în cameră pentru a încerca să-și facă ordine în gânduri. Educația îi grăbește maturizarea – intelectuală, dacă nu și emoțională. Cursul de filosofie este unul dintre aspectele importante din viața Sofiei. Petrecerea organizată cu ocazia aniversării sale este al doilea. Iar undeva între ele, o serie de „coincidențe”, care îi implică pe Hilde și pe tatăl său, Albert Knag, îi intrigă pe Knox și pe Sofia. Mai mult decât atât, prin ele se creează o legătură între curs și petrecere, între filosofie – cugetare, imaginație – și supraviețuire.
[…] oamenii colecționează astfel de coincidențe. Colecționează tot felul de experiențe mistice sau inexplicabile.[8]
Ca în orice lectură, cititorul trebuie să accepte încă de la început regulile interne ale cărții. Odată cu petrecerea Sofiei însă tot ceea ce credeam că știm este dat peste cap, iar ritmul, până atunci alternând între lentoarea cugetării și graba adolescentină, devine permanent alert. Realitatea se transformă în absurd. Frânturile de fantastic care atinseseră doar tangențial povestea o acaparează. Și abia atunci înțelegem despre ce era vorba de fapt.
Este imposibil să simți că ești în viață fără să te gândești imediat că într-o zi vei muri, se gândi ea. Și nici nu poți să te gândești la propria moarte fără să simți, chiar în acea clipă, miracolul vieții.[9]
Romanul este mult mai mult decât o istorie a filosofiei pe înțelesul tuturor. Vorbește despre familie și legătura strânsă dintre părinte și copil: — Doar înot se poate ajunge până la barcă. / — Atunci o să înotăm împreună, tată.[10] Este de asemenea un tablou al experienței colective – Nu trăim doar în epoca noastră. Purtăm în noi toată istoria noastră.[11] Abordează pe două planuri relația student-mentor, o dată prin Sofia și Knox, apoi prin Hilde și tatăl său. Dacă ar fi să îl rezum la un singur lucru, aș spune însă că este o poveste despre esență:
[…] mai este ceva de care noi toți avem nevoie: să știm cine suntem și de ce trăim.[12]
Titlu: Lumea Sofiei. Romanul istoriei filosofiei
Autor: Jostein Gaarder
Editură: Univers
Colecție: Serie de autor Jostein Gaarder
An: 2013
Traducător: Ana Mihăilescu
Pagini: 453
[1] Jostein Gaarder, Fata cu portocale, editura Univers, 2013, p. 127
[2] Titlul cronicii filmului Eternal Sunshine of the Spotless Mind, pe care o puteți citi aici.
[3] Lumea Sofiei. Romanul istoriei filosofiei de Jostein Gaarder a fost publicat în 1991 în Norvegia și tradus în peste 50 de limbi, fiind și ecranizat în 1999.
[4] op.cit., p. 150
[5] Jostein Gaarder, Lumea Sofiei. Romanul istoriei filosofiei (e-book), editura Univers, 2013, p. 444
[6] Ibidem, p. 177
[7] Ibidem, p. 21
[8] Ibidem, p. 414
[9] Ibidem, p. 10
[10] Ibidem, p. 453
[11] Ibidem, p. 182
[12] Ibidem, p. 16