Ne alegem obsesiile cum ne alegem prietenii – emotiv, aproape irațional. Ne îndrăgostim de oameni, la fel cum ne îndrăgostim de obsesii, ne îmbătăm cu emoții, ne implicăm cu tot sufletul, cu speranțe, cu timp și trăiri supradimensionate. Și într-un fel sau altul, într-un moment sau altul, ne trezim dansând cu viața. Pentru că dacă nu (ne) trăim emoția prietenilor și a obsesiilor, ce sens mai are sufletul?

Obsesia mea pentru balet nu are început. Poate vine din clișeele fetițelor care visează să fie balerine, poate vine din admirația adolescentină pentru grația și eleganța dansului sau poate vine dintr-o altă obsesie, Audrey Hepburn, ea însăși balerină în tinerețe. Ca orice prietenie de nădejde, obsesia mea pentru balet a trecut prin euforie și timp, prin alte pasiuni și trăiri, ne-am regăsit de fiecare dată cu drag, ca doi elevi sfioși care se revăd după vacanțe.

Acum trei ani am văzut pentru prima oară un spectacol în coregrafia lui Gigi Căciuleanu. Eram în echipa de presă a Festivalului George Enescu și priveam spre scena Teatrului Național cu fascinație și curiozitate. Dintr-odată matematica se unduia cu dansul, geometria avea sens prin oameni, fiecare mișcare era decupată cu grijă și lipită pe scenă. Muzica avea un alt sens, lumina și întunericul se completau perfect, iar eu, cu un zâmbet lipit de buze, simțeam ceva ce aveam să mai simt doar într-o seară de luni, câțiva ani mai târziu.

Și dacă viața e o mare Scenă, atunci Regizorul are un talent deosebit în a ne scoate în cale oamenii de care avem nevoie. Și cumva, ajungi să respiri același aer cu oamenii pe care îi admiri.

Am ajuns la workshopul susținut de Gigi Căciuleanu pentru elevii Liceului de Coregrafie Floria Capsali ca în viață – din întâmplare. După o zi epuizantă, cu 12 ore la activ, am înfruntat oboseala și frigul pentru a îmi asculta sufletul. Între două RATB-uri și alergatul între stații, primul om pe care l-am întrebat de Fabrica Flaros (la WASP – Working Art Space and Production) a fost, poate, și singurul om care mergea exact acolo. Întunericul și străzile aproape pustii, fabrica aproape părăsită, imaginea interiorului decojit de vopsea, se deschide o ușă la etajul doi și dintr-o dată, ca într-o poveste contemporană, intru într-o sală de dans modernă, cu lumini și oglinzi. În sala de dans, zeci de copii îmbrăcați în alb și negru se mișcau, parcă, în jurul soarelui.

M-am așezat cuminte într-un colț, stingherită că purtam teniși printre atâția tineri desculți, stânjenită că uneori mi-e greu să mă dau jos din pat, cu atât mai mult să îmi forțez trupul pentru artă.

Încă de la primele mișcări învățate de copii, unii mai energici, alții mai emoționați de prezența marelui coregraf, am înțeles că nu este doar o lecție de dans, ci este o lecție de viață. Ați observat cum crește capacitatea noastră de a asculta în jurul nostru atunci când sufletul ne este mai fragil? Maestrul își aduna elevii în jurul său, le arăta cu propriul trup cum să danseze, îi împărțea între profesori și elevi – fiecare avea un elev, așa cum fiecare era maestrul altcuiva. Dansau fiecare mișcare și apoi fiecare își întâlnea profesorul, care îi explica însuflețit versiunea sa de mai bine. Într-una dintre aceste pauze, Gigi Căciuleanu a spus uneia dintre profesoarele de balet de la liceu ceva ce m-a urmărit mult timp după acea seară de început de noiembrie:

Uneori oglinda nu e de ajuns, avem nevoie de celălalt să ne spună unde putem face mai bine.

Nicicând nu am văzut dansul explicat ca un exercițiu de geometrie. Nicând nu aș fi crezut însă că este atât de greu de explicat în cuvinte. În fața lor, Gigi Căciuleanu era profesor și elev în același timp. Povestea fiecare mișcare, o executa și-apoi o explica din nou cu răbdarea și pasiunea unui om care face asta de ani de zile. Folosea tot corpul pentru îndrumări, la fel cum folosea fiecare obiect din jurul său – un pet de plastic, o bluză de trening, husele de la aparate de fotografiat, toate deveneau repere. Alerga printre ei, dintr-un colț într-altul, se urca pe o masă pentru a exemplifica mișcările, apoi jos printre ei. Copiii dansau, el îi urmărea dintr-un capăt într-altul, se bucura la fiecare mișcare potrivită, îi oprea, le vorbea, îi strângea iar în jurul său, ei începeau din nou să danseze, grupați frumos, unduindu-se fără sunete, doar ținând ritmurile din pași.

Lecții despre energii și energie, despre noduri ale trupului, despre simplitatea mișcărilor, despre inteligența corpului. Și dincolo de toate, am învățat o lecție despre ce uităm să facem în timpul în care vrem să facem mai mult. Încercam să îmi imaginez ce simt acei tineri frumoși îmbracați în alb și negru în prezența lui Gigi Căciuleanu. Felul în care îi sorbeau cuvintele, cum îi urmăreau pașii, cum încercau să memoreze fiecare mișcare, cum încercau să îl imite, iar apoi, sub privirile sale, cuminți și concentrați, îi urmau mișcările, amplificând de multe ori gesturile, pașii, energia. Răbdător, maestrul încerca să le explice poate cel mai greu concept din lume – simplitatea –, comparând mișcările cu soarele desenat de copii din câteva mișcări.

Uneori vrem să facem mai mult și uităm să facem esențialul.

Ei, chicotind și sărind, o luau de la capăt, din alt colț, cu alt fel de energie și alt fel de curiozitate. Nicicând nu mi-am imaginat că dansul fără muzică ar avea totuși atât de mult sens, că ritmul mișcărilor e creat din pasiune. Dar când muzica s-a auzit printre zumzăitul pașilor și al vocilor șoptite ale copiilor, am simțit de acolo, dintr-un colț de scenă, că nu mai eram doar un străin observator, am simțit că avea sens fiecare om din încăpere, că eram toți complici la magia îmbinării dintre mișcare și sunet, totul într-un echilibru minunat.

Și mi-am amintit apoi de un interviu pe care l-am citit acum câțiva ani, când l-am descoperit pe Gigi Căciuleanu. Și am regăsit acele cuvinte care m-au impresionat atunci la fel de tare cum au făcut-o și acum, la regăsirea lor:

Când am fost la olimpiada de matematică m-am încurcat într-un lucru banal. Pur şi simplu, în loc de raport direct proporţional, am scris raport invers proporţional. Făcusem foarte bine partea de geometrie şi la ce era mai uşor am dat-o în bară. Dar m-am bucurat pentru că asta mi-a arătat că nu sunt arid, e frumos să greşeşti. Nu suntem năs­cuţi ca să fim perfecţi, dar suntem născuţi – toţi oamenii, nu doar artiştii – să fim geniali. Imperfecţiunea ne ajută să ne recuperăm şi să ne echilibrăm. (interviu realizat de Cristina Bazavan)

Timpul este un partener viclean, redimensionează secundele când le trăim, redimensionează dorul trăirilor. În aceea seară de noiembrie am fost cel mai cuminte copil. Am memorat chipuri și trăiri, pași, cuvinte, imagini, sunete. M-am rupt de lumea din afara acelei fabrici ascunse în întuneric, de facebook și telefon, de oboseala unei zile agitate. Pentru acei tineri care vor fi, într-un mâine, pe marile scene ale lumii, a fost poate, un început. Pentru mine a fost o lecție despre energie și pasiune, despre simplitate și dăruire. Și magie.

P.S. mulțumesc domnilor mei dragi de la Art Production care mi-au oferit această seară de magie.

sursa foto