Ce mai poate aduce excepțional un roman de familie? Doar bucuriile și dramele sunt aceleași la nivel de esență: iubire, copilărie, o călătorie de povestit și altora, recunoaștere, despărțire, moarte, durere, boală, nereușită. Indiferent unde au loc, s-a scris despre toate acestea cât să spună atât viața celui mai umil dintre oameni, cât și pe a celui dintr-un palat regal. Atunci de ce o recomandare pentru o altă poveste a unei familii? Tocmai pentru că, din cronica celor 3 generații și jumătate, cititorul va câștiga 50 de ani de frământări istorice produse într-un extins spațiu geografic și mai frământat.
Chiar din descrierea de pe coperta romanului Vremea luminii care pălește, scris de autorul german Eugen Ruge și apărut în română la editura Curtea Veche Publishing, aflăm că este vorba despre povestea lui Alexander (Sașa) Umnitzer, recent diagnosticat cu cancer în fază terminală, și a familiei sale: părinții – Kurt și soția sa, rusoaica Irina – și bunicii – Wilhelm și Charlotte. Acestora li se adaugă Markus, fiul lui Sașa, și Nadejda Ivanovna, mama Irinei. Nu știu dacă din dorința unei simetrii sau nu, dar, chiar și după ce am terminat de citit cartea, impresia mea a fost că locul central îi aparține lui Kurt, a cărui meserie de istoric nu pare deloc întâmplătoare dacă ne gândim la cei 10 ani pe care i-a petrecut într-un gulag stalinist. Am simțit că destinul lui e cel care se oglindește în trecut și în viitor și astfel, în funcție de cum înclini oglinda, ajungi fie la povestea celor doi bunici, comuniști germani întorși în anii ’50 după exilul din Mexic, fie la cea a lui Alexander. Toți cei implicați sunt produse sau chiar producători a ceea ce cunoaștem astăzi a fi fost Republica Democrată Germană. Romanul reușește să redea convingător întreaga lume în care a trăit familia ruso-germană: contextul socio-politic din RDG, apropierea tentantă sau revoltătoare a capitalismului din Vest, exilul în Mexic, cu intrigantele mituri ale unei civilizații cu totul diferite de spiritul german, și amintirea Uniunii Sovietice, aceeași care pare să continue a trăi prin bătrâna Nadejda Ivanova:
Curtea: o saună, un grajd. Pe câinele alb cu negru legat în lanț îl chema Drujba. Drujba înseamnă prietenie. Prietenie lătră. Lanțul zornăi. Baba Nadia îl certă:
— Prietenie, tacă-ți gura!
În grajd locuiau vaca și porcul. Vaca era maronie și o chema Marfa. Pe porc îl chema pur și simplu porc. Așa cum și pe Wilhelm îl chema doar Wilhelm.
Eugen Ruge își pune parcă la încercare cititorii, structurând romanul în mai multe capitole a căror înșiruire nu respectă nicidecum ordinea cronologică. Mai mult de atât, unele titluri se repetă. Dar aici intervine și marele câștig: aceleași momente sunt trecute prin filtrul mai multora dintre personaje, oferind astfel un puzzle care se completează pe măsură ce adaugi mai multe perspective. Adevărul rămâne unul greu de definit în termeni categorici, dar are la bază o întreagă serie de adevăruri personale ale acelorași evenimente. Există însă un moment care dă titlul a șase capitole din cele 20: 1 octombrie 1989. Astfel, data aniversării lui Wilhelm devine un fir roșu al narațiunii, un capitol-refren, dacă îl putem numi așa. Peste o lună, în noiembrie 1989, avea să cadă Zidului Berlinului.
Antiteza poate fi identificată destul de des de-a lungul acțiunii, dând senzația unei organizări duale a familiei, a istoriei, a vieții. Comunism versus capitalism. Copilăria lui Alexander pusă față în față cu bătrânețea celor trei nostalgici după cele ce au fost: Wilhelm, Charlotte și Nadejda Ivanovna. Kurt și Irina, soția sa, sunt și ei considerați drept forme opuse în ochii copilului:
Tati era doctor. Nu doctor adevărat, ci doctor în scris la mașina de scris. Tata era foarte mare și puternic și știa tot. Mama nu știa tot. Mama nici măcar germană nu știa bine.[…]
Căci mama era modernă. Tati nu era așa modern. Voia mereu să păstreze lucrurile vechi.
Stilul lui Eugen Ruge nu este nicidecum unul prețios sau o literatură bazată strict pe formă. Limbajul colocvial, cu accente de jargon și cu expresii din alte limbi, ale locurilor pe unde călătoresc personajele, ajută povestea să curgă și să capete autenticitate. Și mai este o constantă în scrierea sa – umorul:
—Frumoasă cameră, zise Nadejda Ivanovna, totul e bine. Numai televizorul mai bine îl cumpăram de la Moscova. […]
—O prostie, zise Irina. De parcă n-am avut și așa destule bagaje! Și, în afară de asta, televizorul pe care ți l-am cumpărat e mult mai bun decât orice am fi găsit la Moscova.
—Da, dar dacă l-am fi cumpărat la Moscova, zise Nadejda Ivanovna, ar fi vorbit în rusește.
Vremea luminii care pălește e o poveste aproape reală. Autorul este fiul unui fost prizonier de război german și al unei rusoaice. Poate pentru că pare o istorisire prea reală, la finalul ei simți că s-a sfârșit o lume și nu poți să nu te întrebi: și acum ce? Cât de ușoară le-a fost lor, acestor oameni mai simpli sau mai implicați, trecerea dincolo de zid? Și unde le va fi de acum locul? În vremea când apar atâtea opțiuni, mai au oare și timpul pentru a-și alege încă o dață viața? Istoria nu iartă. Doar că istoria e făcută de oameni. Și atunci… atunci lumina pălește.
Titlu: Vremea luminii care pălește
Autor: Eugen Ruge
Editură: Curtea Veche Publishing
Colecție: Byblos
Anul apariției: 2013
Traducător: Oana-Nora Căpăţână
Număr pagini: 384