Cred ȋn microschimbări și în contribuția acestora la procese mult mai ample, de aceea fac alegeri pentru a favoriza și a face posibile modificările pe care mi le doresc. O asemenea decizie va trebui să iau și peste cȃteva zile, odată cu marele eveniment al alegerilor prezidențiale. De ce vreau să merg la vot? Pentru că am ȋncredere că voi contribui și eu, alături de alte cȃteva milioane de romȃni, la o microschimbare ȋn țara mea. (Gabriela Predescu)
Pe 2 noiembrie, românii trebuie să îşi aleagă preşedintele pentru următorii cinci ani. În vreme ce unii vor prefera să rămână în case, alţii vor ieşi la vot, oricât de urâtă ar fi vremea de afară.
De ce cred că mersul la vot este un element de raţiune şi de bun-simţ? Poate fiindcă au murit mulţi oameni pentru ca noi, astăzi, să nu ne exercităm acest drept, din comoditate sau din lipsă de interes pentru viitorul ţării noastre. Credinţa acestora era una de necontestat: prin intermediul unui singur vot, putem face o mare schimbare. Această schimbare nu va întârzia să apară atunci când sunt milioane de persoane care cred în ceva, care au o opinie şi nu le stă nimic în cale pentru a şi-o exprima. Cred cu tărie că un vot poate crea o mare diferenţă. Poate fi votul tău, al meu, al tuturor. Fii deschis faptului că trăim într-o democraţie, iar una dintre valorile unui stat democratic este libera exprimare. Nu îţi fie frică să îţi exprimi deciziile în care într-adevăr crezi. Nu fi atras de ideea că votul tău nu contează, prin simplul fapt că sunt alte 7,4 milioane care pot avea alte preferinţe.
Eu zic să avem curaj şi să mergem la vot. E un prim pas. Poate cel mai important. Ca să putem ieşi din cabina de vot cu sufletul împăcat, trebuie întâi să intrăm. Dacă acum nu ai o opinie, mai târziu nu vei putea critica sau felicita alegerea făcută. Alţii vor fi ales deja în locul tău. Atunci vei înţelege că nu vei mai putea avea acelaşi drept din punct de vedere moral de a critica ceea ce face greşit preşedintele ales. Vei realiza probabil că 5 ani vor reprezenta o lungă perioadă, pe parcursul căreia îţi vei aminti că votul tău putea crea o diferenţă. Trebuie să ştim că de alegerea noastră depinde chiar rezultatul final, chiar dacă uneori ne este destul de dificil să credem asta. Acum este momentul să fim puternici şi mai ales să ştim ce vrem. Şi să fim convinşi de asta.
Dacă lupţi, poţi să pierzi. Dar dacă nu lupţi, ai pierdut deja. Aşa este şi în cazul alegerilor. Cu siguranţă, lucrurile bune şi faptele măreţe nu cad din cer, însă un prim pas pentru ca ele să se întâmple este ca noi să credem în puterea pe care o avem de această dată în mâinile şi în gândirea fiecăruia. (Liana Vladu)
Odată cu aceste alegeri, voi merge pentru prima dată la vot. Îmi exercit astfel un drept constituţional şi particip la mersul firesc al mecanismului democratic: implicarea demosului în alegerea reprezentanţilor care îşi vor asuma conducerea politică a ţării. Voi renunţa să adopt o atitudine pasivo-neutră, etichetă a categoriei şi cu un vot în plus sau în minus, tot aia era. Acestora le-aş răspunde cu o morală educativă auzită în timpul liceului, care spune: prefer să fiu printre aceia care au încercat să facă ceva şi nu au reuşit decât dintre aceia care nu au făcut nimic.
Spun asta cu toate că prezenţa la vot, în loc de a fi stimulată, pare să fie la fel de descuraja(n)tă. Se păstrează cu înverşunare unii factori de alienare politică şi la prezentele alegeri, generaţi de lipsa de încredere reală în candidaţi, de acţiunile acestora purtate în regim de conflict-deschis în plină campanie electorală, unde miza fiecărei secvenţe a luptei de uzură este dată de punerea în spatele celuilalt a cât mai multor ilegalităţi comise, acestea pe fundalul sumbru al mass-mediei; poate fi invocat, de asemenea, şi pretextul istoric, sau mai degrabă psihologic, legat de dezamăgirile politicii postcomuniste la început de tranziţie, păstrarea aceleiaşi vechi reticenţe faţă de actualul cadru politic. Atunci de ce merg să votez În contra direcţiei de azi a absenteismului electoral românesc?
Implicarea cât mai mare în alegerea reprezentanţilor statului înseamnă o legitimitate consolidată a puterii desemnate. Implicarea ar trebui sa fie conformă însă regulilor jocului democratic, bazat pe echilibrul dintre puteri. Spun asta pentru că legitimitatea puterii nu se traduce prin obţinerea unui procentaj considerabil de voturi de către o facţiune politică (a se vedea alegerile din 1990, unde prezenţa la vot nu echivalează cu o democraţie încă constituită, atât timp cât dezechilibrul votului în favoarea unei puteri este foarte mare), ci prin prezenţa efectivă în număr mare la vot, urmată de un rezultat aproximativ echilibrat, dovadă a aplicării pluralismului politic. O prezenţă semnificativă la vot arată că populaţia este interesată cui va delega puterea, cine va fi factorul decizional cu privire la satisfacerea nevoilor societăţii; este, totodată, o dovadă de civism, care stimulează direcţia democratizării societăţii. În statele cu tradiţie democratică, prezenţa la vot se menţine la o scară ridicată. Spre exemplu, în Franţa, la ultimele alegeri prezidenţiale aceasta a fost de aproximativ 80%.
De multe ori, o societate care tace este susceptibilă de disfuncţionalităţi. Redobândirea democraţiei s-a făcut cu zgomot. Dobândirea, astăzi, a unor drepturi se poate face tot cu zgomot, prin prisma protestului, spre exemplu, alt element democratic. O societate care se manifestă este aceea căreia îi este asigurată un pachet de drepturi şi pe care le exercită. Existenţa drepturilor, fără ca acestea să fie exercitate, nu este benefică în niciun fel: ce avantaje presupune dreptul la educaţie fără a merge la şcoală sau dreptul la informaţie fără dorinţa de informare? La fel este şi cazul votului. Şi e fără zgomot.
Ego, Cosminus, votul pus-am. (Cosmin Baboi)
Mi se pune din ce în ce mai des întrebarea De ce votezi? și de multe ori m-am gândit că nu am un răspuns cât de cât rațional pentru acest comportament de cetățean activ. Am făcut un singur an de educație civică, însă mă pot mândri cu faptul că în acel an, cam haotic și aglomerat, mi s-a înrădăcinat simțul civic. Votez pentru că e de datoria mea să votez. M-am bucurat ca un copil când am făcut 18 ani, știind că de atunci am devenit și eu om mare și am putut să decid singură ce vreau să fac. Puteam și înainte, pentru că nu am avut părinți egoiști și închistați, care să îmi limiteze opțiunile, dar de atunci puteam să decid și pentru un eu mai larg, un eu al generației mele și – oricât ar suna de patetic și fals patriotic – un eu al țării mele. Deveneam, la 18 ani, cetățean în adevăratul sens al cuvântului. Nu mai eram doar obiect al politicilor și al dezbaterilor, deveneam subiectul lor, mă puteam implica activ.
Cu toate acestea, nu mă pot lăuda că am luat mereu cele mai bune decizii, că am mers mereu la vot informată. Elanul tinereții și mândria de a avea o ștampilă pe buletin erau mai importante decât actul în sine. Acum, încet-încet, balanța se schimbă și merg la vot pentru că am încredere că ștampila mea, împreună cu cea a multora ca mine, poate face o schimbare. Pentru că de noi depinde ce se întâmplă cu societatea în care trăim. (Ana-Maria Anghelescu)
Am debutat pe site cu un articol despre încoronarea lui Carol Quintul (23 octombrie 1520), în care am prezentat cum acesta a cumpărat voturile electorilor pentru a deveni împărat. Acest lucru se întâmpla la sfârșitul Evului Mediu și început Epocii Moderne timpurii. Astăzi, într-un stat democrat precum România, fiecare cetățean are dreptul la vot, conform Artitolului 36 al Constituției. Noțiunea de drept a apărut în Evul Mediu, dar cu sensul de privilegiu care se dădea doar unor numite persoane. A urmat nașterea conceptul de drepturi ale omului, odată cu Revoluția Americană și Revoluția Franceză, și, după un drum lung, s-a ajuns și la apariția votului universal, ce este introdus în România în 1918. Oamenii au luptat prin toate mijloacele posibile pentru ca noi să putem avea în prezent dreptul să ne alegem persoanele ce vrem să ne reprezinte, astfel că ar trebui să respectăm sacrificiile înaintașilor și să înțelegem importanța votului. Chiar dacă istoria ne-a prezentat și cazuri în care voturile nu au contat, cum ar fi campania electorală și alegerile din 1946, asta nu înseamnă că este un fenoment general valabil. Depinde de noi să nu repetăm acele greșeli. A vota este un drept, dar și o obligație față de noi înșine. Consider că este și o modalitate de autoevaluare, nu doar din punct de vedere ideologic, pentru că alegem să îi susținem pe cei/cele care au o viziune foarte asemănătoare cu a noastră, dar și din prisma faptului că, de cele mai multe ori, trebuie să fim capabili să punem în balanță și să selectăm informațiile pentru a nu ajunge să fim manipulați prin intermediul mass-mediei. (Claudia Coldaș)
Desigur că putem să dăm vina pe istorie, pe geografie, pe mitul etnogezei, dar mai bine ar fi să nu mai pierdem timp și să recunoaștem: suntem un popor dezbinat și obișnuit să se supună. Și atunci ne credem singuri și neputincioși în fața schimbării spre mai bine – nu știm unii de ceilalți, nu ne uităm în jur și atunci vedem doar forța noastră. Și ne pare nesemnificativă. A spus-o Amos Oz, aflat într-o vizită la Neptun, nu doar înaintea mea, ci și cu mai multă pricepere:
Imediat ce se declanşează un incendiu – a spus Amos Oz –, există trei posibilităţi: 1) să fugi cît mai departe posibil; 2) să semnezi o petiţie cerînd demiterea guvernului; 3) să torni apă peste foc, atît cît poţi, un pahar, o linguriţă. Fiecare fiinţă umană are o linguriţă. Noi nu trebuie să fim cei care fug. Noi sîntem purtătorii de linguriţe, noi putem stinge focul.[1]
Avem în fiecare zi șansa de a lupta pentru cea mai bună formă a noastră și să ne implicăm. Dar ne e teamă. Să nu-mi poarte supărare Amos Oz, dar cred că, tocmai pentru a dobândi curajul de a stinge focul, tot noi trebuie să fim cei care l-au aprins. Să ne deșteptăm și să descoperim că putem arde și împrăștia lumină. Să ne purtăm tinerețea cu mândrie și să fim și purtătorii de vot prin care aprindem focul. Să luptăm pentru schimbările pe care le dorim. Să mergem să votăm, conștienți că drepturile aduc și responsabilități. Sau poate indiferența și comoditatea sunt cuvinte la modă indiferent de sezon. Și nici nu presupun efort. (Delia Tudor)
Foetus-Frumos din Scrimă. Mai mult sau mai puțin subiectiv, campania electorală de anul acesta poate fi citită în cheia basmelor lui Ion Creangă. Nici nu e de mirare, imaginația și fantasticul au fost dintotdeauna părți integrante și inseparabile ale politicii românești – până și paronimul romanesc evocă sfera născocirii. Avem un Împărat Roș, care găsește un sens vieții supușilor săi în mândria de a se fi născut arbitrar pe bucata de pământ valahă; fata Împăratului Roșu (alt Împărat Roșu – din motive fiziologice) se consideră descendentă naturală pe linie feminină a acestuia, imaginându-și în manieră narcisistă o împărăție după chipul și asemănarea ei; albina cu bâzâitul abia perceptibil crede că fagurele ei – odinioară declarat fagure cultural european – este reprezentarea în mic a ceea ce poate fi întreaga prisacă; Sfînta Vineri, cu zâmbetul ei nenatural, poartă Justiția în dinți și militează ardent pentru laicizarea completă a statului (paradoxal, nu?); vocea Împărățelului Verde, ecologist, se îneacă cu emisiile alarmante de dioxid de carbon din aer și, în consecință, se face greu auzită în vacarmul generalizat; și mai există un personaj colectiv, un soi de Spân-Gerilă-Păsări-Lăți-Lungilă-Flămânzilă, pentru că întotdeauna e greu să recunoști un personaj din branșa serviciilor secrete, fie ele și externe; da, mai sunt și alți candidați, dar sunt atât de plictisitori încât Ion Creangă a găsit de cuviință să îi pună deoparte, pentru viitor, în rândurile unui Dănilă Prepeleac sau ale Punguței cu doi bani.
Și din vârful molozului indefinit de fobii, bucurii, tristeți, (re)sentimente excavate din conștiința cetățenilor, aceste personaje se bat în piept cu declarații patetice și indică amenințător indivizilor anonimi de la baza colinei direcția urii. Unul spune că va mări pensiile, altul, scrâșnind mecanic din dinți, folosește lozinca bavareză a lucrului bine făcut. Unul umblă cu cascheta bărbătească prin fabrici și uzine și visează cu ochii deschiși epoca de aur a industriei grele românești, altul promite să scoată religia din școli, dar își întocmește cu sistemă teologică un program – decalog (paradoxal, nu?).
Niciun program serios, niciun dialog electoral între (măcar) protagoniștii electoralelor. Doar un monolog al lozincilor, al pliantelor care cad pradă primei pubele întâlnite în cale și retorica seacă, neîntreruptă de moderatorii televiziunilor acreditate. Iar eu, foetus chipos și inocent, trebuie să lovesc cu floreta acolo unde mi se indică și să-l las în viață pe cel mai bun decât ceilalți – sau, mai precis, pe cel mai puțin rău decât ceilalți. Așadar, celor care îmi vântură în față spiritul civic, ideea democrației și articolul 36 alin. (1) din Constituție, pentru a mă duce la vot, le replic că o cutumă constituțională spune că fiecare candidat trebuie să aibă un program, un program care să intre în circuitul civil al ideilor electorale și care să producă efectele scontate pentru cetățeni, în sensul unui vot responsabil și, mai ales, pozitiv. Toate aceste scandări aruncate de la o peluză la alta rămân doar speranțe pentru care candidatul nu va putea fi tras la răspundere ulterior. În dreptul roman exista o instituție civilă pentru acest fenomen: vânzarea speranței, venditio spei. Ceea ce mă face să cred că viitorul este doar o reeditare a trecutului – sau că progresul în istorie este o minciună.
În ciuda situației, încălecați și voi pe o șa și duceți-vă la vot. Eu am să o fac, măcar de dragul dreptului roman. Dar nu faceți greșeala să vedeți această campanie electorală în mod fatalist ca pe bătălia descrisă în Apocalips. Nu, nu e vorba de un Bine și un Rău care se bat, iar noi trebuie să fim de partea Binelui ca să ne mântuim; candidații sunt doar variante ale sistemului, dintre care noi putem alege omniprezentul rău cel mai mic. Iar în cazul în care nu iese candidatul însemnat de noi, putem să îl luăm pe Setilă cu noi în orice bar și să ne înecăm amarul în apa vie, apa moartă și smicelele de prun. Există viață după moarte. Sau, ca să rămân în registrul basmului, o viață fără de moarte. (Cristi Cucu)
Seria de exerciții colective este coordonată de Teodora Vasile.