Astăzi, a fi tolerant sună straniu. Am zice chiar că pare retrograd să mai invoci acest cuvânt, probabil pentru că, formal, toleranța este un lucru firesc și acceptat. Tendința s-a deplasat în prezent către dezbaterile privind multi- și interculturalismul, iar, spre deosebire de acestea, toleranța pare un concept minimal care nu mai poate surprinde realitățile cu care ne confruntăm. Însă promovarea diversității culturale presupune, întâi de toate, să învățăm să fim cel puțin toleranți. Este posibil să greșesc, iar acest articol să nu fie altceva decât o grămadă de „prostii”, dar cred că toleranța este astăzi (restrângând, de data aceasta, la aria noastră geografică) un cuvânt care rareori apare pe buzele noastre – nemaivorbind în conduita pe care o afișăm –, nu pentru că ar fi o realitate de mult asumată, ci pentru că nu îi cunoaștem întru totul semnificațiile.
Pentru a înțelege noțiunea de toleranță este necesar să diferențiem sensurile de bază de diversele concepții asupra cuvântului; în viața de zi cu zi, utilizarea termenului implică, de regulă, un amestec între cele două dimensiuni ale sale, un amestec ce generează adesea confuzie. În ceea ce privește accepțiunea generală a conceptului, sunt identificate și acceptate următoarele caracteristici fundamentale, nesatisfacerea acestor condiții atrăgând după sine aplicarea/folosirea neadecvată a termenului: (1) practicile, credințele și convingerile tolerate să fie considerate în general ca fiind inacceptabile și, într-o anumită măsură, greșite – în cazul în care această componentă a obiecției lipsește, nu vorbim despre toleranță, ci despre indiferență sau chiar confirmare; (2) obiecția trebuie să fie echilibrată de componenta acceptării, care nu anulează judecățile negative asupra aspectelor de tolerat avute în vedere, însă se manifestă în baza anumitor argumente și justificări pozitive, prin prisma cărora acceptarea devine o posibilitate și o opțiune; (3) limitele toleranței trebuie specificate, acestea fiind definite drept punctul în care aspectele inacceptabile prevalează argumentelor acceptării – aceasta poate fi numită componenta respingerii.
Fiecare dintre aceste trei condiții conține sau poate genera situații paradoxale. (1) Paradoxul rasistului tolerant (componenta obiecției) se referă la faptul că un rasist va fi numit tolerant dacă își va stăpâni impulsul de a discrimina o persoană pe care o consideră inferioară rasial. Paradoxul apare deoarece o atitudine imorală – aceea de a considera alte rase inferioare – va fi percepută drept virtute, un act demn de admirat; acest exemplu este valabil dacă și numai dacă privim toleranța din perspectivă morală. (2) Paradoxul toleranței morale, pentru componenta acceptării. Dacă atât justificările obiecției, cât și cele ale acceptării sunt considerate a fi de ordin moral, paradoxul apare deoarece pare corect sau necesar din punct de vedere etic să tolerăm ceea ce considerăm a fi greșit tot din perspectivă morală. (3) Paradoxul definirii limitelor, în ceea ce privește componenta respingerii. Tratează toleranța o problemă ce ține de reciprocitate și, prin urmare, cei intoleranți nu trebuie tolerați. Însă caracterizarea anumitor grupuri drept intolerante poate cădea în capcana unilateralității și, la rândul ei, a intoleranței. Astfel, toleranța devine un act arbitrar și este susceptibilă de a se tranforma în intoleranță.
În urma clarificării acestor aspecte, în continuare voi încerca să urmăresc și să analizez conceptul de toleranță în limba română, unde derivă, în mod evident, de la a tolera, a cărui semnificație este aceea de a îngădui, a permite o situație, un fapt (nepermis); a trece cu vederea; a admite, a suporta. Conjugat, verbul capătă o nuanță peiorativă; de pildă, prin sintagma ne tolerăm reciproc înțelegem, de regulă, că raporturile dintre două persoane se caracterizează, în esență, prin percepție afectivă negativă sau, cel mult, indiferență mutuală.
Potrivit DEX-ului, toleranță înseamnă faptul de a tolera; îngăduință, indulgență. Conform Wikipedia, sensul se modifică: toleranța este un termen social, etic și religios aplicabil unei colectivități sau individ, care definește respectul libertății altuia, al modului său de gândire și de comportare, precum și al opiniilor sale de orice natură (politice, religioase etc.). Observăm, așadar, că aceste două definiții pornesc de la o idee comună – aceea de a admite ceva ce se află în dezacord cu opiniile noastre –, însă traiectoria lor se diferențiază destul de clar – faptul-de-a-tolera (care comportă, mai degrabă, valențele ideii de a suporta), în cazul primei, și faptul-de-a-respecta, în cel de-al doilea caz, având semnificații diferite.
În limba engleză, conflictul de sens semnalat aici este rezolvat prin existența a două substantive similare, anume toleration– acțiunea conștientă de a suporta ceva în ciuda dezacordului resimțit cu privire la acel lucru – și tolerance, care desemnează o atitudine și/sau un mod de gândire care implică acceptarea, fără a emite judecăți de valoare, a unor moduri de viață sau convingeri diferite. Firește, cele două semnificații nu sunt de sine stătătoare, în uzul curent toleration și tolerance aflându-se la alegerea intuitivă a vorbitorilor.
Cuvântul fiind folosit în primul sens, atenția subiectului este concentrată pe obiectul/obiectivul său. Toleranța se află în plan secund, fiind numai un mijloc prin care o situație particulară, clar delimitată, poate deveni acceptabilă pe termen scurt și în condiții speciale; în acest prim caz, rezonanța conceptului este negativă.
Dacă privim istoricul cuvântului, toleranța apare în istoria culturii europene pentru prima dată în 1530, fiind folosit în sensul de a avea permisiunea autorităților, deși ideea de toleranță există încă din Antichitate, când era profund legată de acceptarea religioasă – tendință care se păstrează de-a lungul Evului Mediu. În perioada iluministă însă această idee a toleranței este percepută și analizată ca o bază pentru codurile de legi și ca un mod pragmatic de a evita ciocniri religioase și revolte civile. Viziunea iluministă pune bazele perspectivei moderne asupra conceptului, potrivit căreia toleranța este o componentă liberală esențială în reglementarea drepturilor omului, iar nerespectarea ei este sancționată prin lege.
Ce este toleranţa? Apanajul umanităţii. (Voltaire)
Așadar, prin prisma celei de-a doua definiții, toleranța devine și este percepută drept scop în sine, finalitatea sa este mult mai largă și presupune modificări structurale la nivel psihologic și axiologic pentru subiectul tolerant. Prin urmare, ideea inițială, aceea de a admite ceva cu care nu suntem de acord, își pierde ecoul, deși nu lipsește, însă accentul se deplasează către valori precum respect, acceptare interumană nediscriminatorie, spre ceea ce este politically correct; tonalitatea în acest caz capătă valențe pozitive.
Vorbim, de regulă, despre toleranță în sensul de opțiune atunci când în sfera noastră de gândire și de acțiune survin elemente care intră în contradictoriu cu percepțiile și cu judecățile noastre de valoare inițiale și suntem tentați să folosim acest concept cu precădere în situații pe care le percepem negativ. Utilizarea cuvântului se realizează, prin urmare, in extenso, în bună măsură în baza primei definiții pe care am semnalat-o, fie din cauza asocierii inconștiente pe care o realizăm la nivel mental cu acțiunea de a tolera, fie din cauza nesesizării, în unele situații, a modificării de sens pe care am analizat-o – cele două cauze se determină reciproc.
O posibilă explicație poate fi aceea potrivit căreia cuvintele reprezintă, în mare parte, un construct social, rostirea lor este însoțită de semnificații adaptate unui anumit context istoric, social și cultural. Înțelegerea și însușirea anumitor concepte se realizează, de foarte multe ori, prin uzul lor comun, în funcție de situațiile și momentele în care sunt folosite de cei din jurul nostru. Nu este nevoie să consultăm dicționare sau definiții convențional acceptate, deoarece reușim să atașăm concepte ideilor pe care încercăm să le exprimăm prin asocierea care se realizează de cele mai multe ori spontan în mintea noastră cu fapte, obiecte, stări și situații cunoscute anterior. În cazul de față, folosirea negativă a termenului poate fi rezultatul unui proces extrem de complex de construcție socială, în urma căruia toleranța ajunge să fie percepută negativ, restrictiv sau chiar ironic.
In contemporary political discourse, the concept of toleration plays an important role, ranging from questions of the toleration of cultural and religious minorities within states to the alleged global “clash of civilisations”. But while for some toleration appears to be the magic word invoking a peaceful and cooperative way of living together in mutual recognition and political equality, for others it is a word signifying power, domination and exclusion. (Rainer Forst)
Ținând seama de sensurile semnalate, fie că vorbim despre toleranță așa-zis pozitivă, fie negativă, asumarea conceptului presupune conștientizarea semnificațiilor sale și o alegere sau, cel puțin, posibilitatea acesteia. Dat fiind că reacția umană firească în cazul apariției în sfera noastră de cunoaștere a unor elemente intruzive tinde să fie impulsivă și posibil agresivă într-o primă fază, toleranța nu poate apărea decât în situații în care este precedată de reflecție, devenind ulterior o opțiune. Am încercat să subliniez până în acest moment că există o serie de nivele de toleranță, în funcție de gradul în care semnificațiile conceptului sunt asumate și internalizate, dar o privire asupra concepțiilor ce există asupra cuvântului ne-ar putea crea o imagine mai clară.
Puteți citi în continuare despre toleranță aici.