Nu sunt nici eurosceptică, nici eurofilă. Nu sunt sută la sută patriotă, dar nici nu îmi doresc să plec departe de România. Cred că încă trecem printr-o perioadă de adolescență statală. E un moment delicat și trebuie să pășim cu atenție. Nu știu ce sistem politic sau lider ne-ar putea ajuta să devenim ce ne dorim. Pentru că nu sunt sigură că știm ce vrem să fim. Se apropie alegerile și din nou îmi pun o întrebare care ar fi trebuit să rămână de mult doar în opera lui Caragiale: Eu cu cine votez? O să merg la vot chiar dacă nu mă inspiră nimeni cu adevărat. Chiar dacă nu am pe nimeni care să spună și să creadă că trebuie să avem grijă de noi ca întreg, de economie, de educație, de sănătate, de cultură, de cei mici și de cei mari. Și asta îmi doresc. Nu segmente, ci totul. Sunt idealistă. Vreau ce e mai bun pentru noi (poate sunt lacomă, nu idealistă). Însă trebuie să fac o precizare: vreau ce e mai bun în contextul care ne-a fost dat, și vreau depășirea statutului nostru pe merit, prin corectitudine, prin lucru în echipă, prin respect față de noi ca oameni, ca țară, ca rasă umană, ca locuitori ai planetei. Înainte să arunc vina asupra candidaților, nu pot să nu recunosc că nici nu e posibil să creadă vreunul în România ca întreg, pentru ca mai apoi eu să pot crede într-unul dintre ei. Cum ar putea, când noi nu credem realmente în noi? Cum ne putem aștepta să fim tratați bine dacă nu știm să avem grijă de noi înșine? Dacă nu știm cine suntem și ce vrem de la viață? Dacă ne agățăm de cine am fost sau cine am fi putut fi?
Aceste gânduri îmi vin din ce în ce mai des în minte acum că se apropie alegerile prezidențiale, precum și ca un răspuns-completare la articolul unui coleg despre demitizarea eroilor noștri naționali. Eduard a pornit acolo de la o declarație a lui Lucian Boia despre dreptul istoric al României asupra Transilvaniei și a pus un semn de întrebare important despre ce înseamnă dreptul istoric de fapt. Fără să discreditez în vreun fel spusele sale – până la urmă eu tot despre nevoia de a ne păstra eroii vorbesc –, cred totuși că acea declarație care a constituit premisa colegului meu pare de fapt mult mai dură decât a fost intenționată de către Lucian Boia.
România, țară de frontieră a Europei este o lucrare redactată pentru publicul străin, la cererea lui Michael Leaman, directorul editurii Reaktion Books din Londra. Apărut mai întâi în traducerea în engleză, în 2001, și abia anul următor în română – deci în original –, la noi în țară, volumul reprezintă viziunea autorului despre România, pe înțelesul străinilor, ceea ce am eu în minte cu privire la fenomenul românesc, propria mea Românie[1]. Prin urmare, autorul oferă multe detalii despre istoria noastră și încearcă să explice originea anumitor mituri românești, desființându-le pe cele pe care le consideră exagerate, atât în percepția românilor, cât și în interpretările străine. Un exemplu ar fi subcapitolul despre Dracula, unde Lucian Boia prezintă diferența dintre Vlad Țepeș și legenda vampirului transilvănean, precum și îndârjirea cu care românii se agață de imaginea figurii reale a domnitorului nostru (Marius a scris despre cei doi aici). Autorul trage totodată o concluzie interesantă, care poate fi extrapolată la întreaga lucrare și, în general, la nevoia noastră de a exacerba fantezia în detrimentul realității:
Faptul că Dracula (vampirul) nu a existat nu înseamnă că el nu există. Istoria pe care o ducem cu noi nu este aceeaşi cu istoria reală. Important este ceea ce avem în minte şi în suflet. Sunt ficţiuni care devin mai semnificative decât realitatea, fiindcă reuşesc să dea viaţă unor vise, temeri sau speranţe. Ficţiunea este mai exemplară decât istoria. De aceea istoria reală – mai puţin semnificativă în sine decât am dori – este adaptată în imaginar, revizuită şi completată. Ca şi contemporanul său Sherlock Holmes, Dracula a ajuns să fie mai adevărat decât un personaj adevărat.[2]
Am început să citesc cu scepticism România, țară de frontieră a Europei. Mă așteptam să mă lovesc de fel de fel de declarații cu care să nu fiu de acord. Chiar titlul dădea un iz de marginalizare, de lipsă de importanță, de uitare.
Nu credeam însă că voi înțelege logica din spatele cărții, chiar și din spatele pasajelor pe care nu aș putea să le susțin, indiferent de cine sunt gândite. Mi-am amintit că noi chiar deformăm istoria uneori, așa cum ne modificăm în timp și propriile amintiri, nu pentru că am intenționa să prezentăm realitatea altfel, ci pentru că însăși realitatea se transformă, prin prisma noastră, într-o altă versiune a sa. Până și cea istorică. Până și cea colectivă.
De altfel, când am început să studiez istoria la alt nivel decât cel din liceu, am realizat că nimic din ceea ce știu nu este sigur. Singurul mod prin care eu una pot crede în veridicitatea istoriei este prin a cerceta, a contesta și a găsi propriul adevăr extras din cât mai multe surse. Așa că mi-am dat voie să mă răzgândesc de fiecare dată când dovezile îmi impun acest lucru.
Materialul colegului meu și România, țară de frontieră a Europei m-au făcut să mă întreb câtă nevoie avem de eroi și cât de bine este să ne agățăm de o imagine exacerbată. Nu pot pune față în față extrasul din articolul lui Eduard și cel pe care l-am ales eu din România, țară de frontieră a Europei. Cred că este nevoie să le pun unul după altul.
Se adăuga şi faptul că România avea un drept incontestabil asupra Basarabiei, provincie răpită Moldovei în 1812, partea ei sudică fiind apoi retrocedată în 1856, dar din nou anexată de Rusia în 1878. Un drept similar putea invoca România şi în ceea ce priveşte Bucovina, ruptă tot din Moldova, la 1775, şi anexată de austrieci. Transilvania nu se afla însă într-o asemenea situaţie. Nu aparţinuse niciodată României sau vreunuia dintre principatele care formaseră România la 1859. De la începuturile sale statale fusese înglobată în Ungaria şi, chiar când Ungaria dispăruse, continuase, prin elita sa conducătoare şi prin organizarea de stat, să se înfăţişeze ca parte a vechiului regat ungar. Românii puteau invoca, fireşte, cum au şi făcut, un drept etnic asupra Transilvaniei (populaţia românească fiind majoritară), dar nu şi vreun drept istoric. Puteau să-i acuze pe unguri că îi asupreau sau îi discriminau pe români, dar nu-i puteau acuza că „răpiseră“ vreodată Transilvania. (Lucian Boia, „Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări”)
Basarabia sau Transilvania? Basarabia era mai mică, mai săracă şi locuită de mai puţini români decât ţinuturile de peste munţi. Dar românii de aici se aflau într-o situatie mai grea decât cei din Transilvania (rusificarea progresa mai repede decât maghiarizarea; cu toate abuzurile guvernelor ei în problema naţională, Ungaria era totuşi un stat liberal, de alt tip decât Rusia autocrată). În plus, asupra Basarabiei, românii aveau un drept istoric de necontestat (fusese răpită Moldovei în 1812, în timp ce principatul Transilvaniei făcuse parte de la întemeierea lui din Ungaria). Transilvania avea însă altă strălucire. Era o ţară frumoasă şi bogată. Dăduse românilor o pleiadă de cărturari şi tot aici începuse mişcarea naţională românească. Sufletul românilor era cu Transilvania.[3]
Într-adevăr, Boia contestă dreptul istoric al României asupra Transilvaniei, deoarece aceasta din urmă ar fi existat ca formă statală mai întâi ca parte a Ungariei. Dar nu cred că insinuează că Transilvania nu ar fi fost la vremea aceea românească undeva mai adânc decât simplele granițe: în esență – în tradiții, în etnie, în limbă, în majoritate. Ca dovadă faptul că deși Basarabia avea mai mare nevoie de noi, am ales Transilvania. Nu a fost o opțiune strict între două provincii, dar acestea au fost un factor important în decizia finală (Eduard a scris despre hotărârea Românilor de a rămâne neutri la începutul Primului Război Mondial aici și despre cea de a intra în război de partea Antantei aici). Într-un final, sufletul românilor a fost cu Transilvania. Și acest sentiment a contat mai mult decât faptul că provincia era sau nu politic-românească la vremea aceea, mai mult decât dreptul istoric al unei țări sau dreptul elitei conducătoare asupra unei majorități fără drepturi. Prin această decizie a românilor, Transilvania a devenit românească.
În România, țară de frontieră a Europei, Boia dă multe imagini mitologice jos de pe piedestal. Sunt puncte de vedere care au sens, dar care nu reprezintă neapărat adevărul unui popor întreg. Putem fi sau nu de acord cu ele. Cred însă că e bine că există, că sunt puse pe masa de joc. Într-o Românie care își asumă orice victorie ce poate fi asociată cu ea (puteți găsi exemple în articolul Simonei despre Poziția Copilului și Ursul de Aur, în al Nicoletei despre Herta Müller sau în cazul mai recent al lui Stefan Hell[4]), cred că avem nevoie de un duș rece. Și atât. Nu trebuie să nu credem în eroii noștri, ci doar să nu mai creăm eroi în urma unor reușite la care adesea nu am contribuit. Eduard a pus niște întrebări foarte bune la finalul articolului său, întrebări cu care sunt întru totul de acord…
Demitizăm istoria, o spunem „pe bune”, dar oare poporul român n-ar avea nevoie de eroii săi? Oare n-ar trebui să punem ceva ca să acoperim golul rămas, mai ales în aceste vremuri mai puțin fericite?
… și la care poate că am un răspuns. E greu să accepți că țara ta nu a fost niciodată glorioasă. E greu să îi vezi defectele și calitățile obiectiv, să-ți asumi că e așa din cauză că și tu ești așa, tu și toți frații tăi. E greu să spui că e loc de mai bine, când orgoliul e mare și românii se cred buricul pământului. Dar atunci când poți vedea lucrurile astea, când te poți elibera de presiunea de a fi cel mai bun, îți dai seama că ai fost tot ce ai putut fi. Gloria românilor nu a stat niciodată în măreție, în opulență, ci în supraviețuire. Am supraviețuit, poate din noroc doar, între trei mari imperii. Am fost de nenumărate ori buretele dintre forțe combatante. Am fost sub zone de influență, protectorate, garanții colective și alte forme de conducere indirectă străină, dar nu ne-am pierdut sinele. Ne-am păstrat tradițiile și am preluat și avantajele globalizării. A fi un stat mic e ceva mare, nu ceva rușinos. Înseamnă că ne putem permite să creștem. Nu să ne extindem teritorial, cât să ne deschidem brațele și să învățăm. Nu avem nevoie de orgoliu, ci de ambiție.
Demitizarea are sens cât timp nu e făcută pentru a desființa eroii, ci pentru a-i umaniza. E momentul să înțelegem că țara noastră, istoria noastră, noi nu suntem glorioși. Nu suntem perfecți. Avem defecte. Avem loc de mai mult. Și în loc să ne lăudăm (doar) cu eroii trecutului și să ne agățăm de o clipă de victorie, e timpul să acceptăm că eroii noștri au făcut tot ce au putut cu ce le-a fost dat. Să le aplaudăm reușitele, chiar și cele trecute cu vederea, ca simpla supraviețuire, ca ridicările de la pământ, ca lupta pentru a fi cine sunt. Să le înțelegem greșelile și să învățăm din ele.
România are nevoie de eroii săi. Eroii reali. Cu bune și cu rele, ca ea. Eroii trecutului, pe care să îi dăm jos de pe piedestal doar dacă este necesar și cărora să le întindem o mână cu blândețe și respect ca să coboare singuri de acolo și să ni se alăture. Și eroii prezentului, care suntem noi. Dar, după cum spuneam la începutul articolului, sunt idealistă. Și poate că nu am oferit un răspuns. Însă mi s-a întărit mie credința în țară și în eroii ei: ai trecutului, ai prezentului, ai viitorului – dacă învățăm cum să avem grijă de noi. Dacă ne asumăm faptul că drumul nostru e în propriile noastre mâini. Dacă pe 2 și 16 facem o alegere. Dacă începem să credem și să sperăm.
[1] Lucian Boia, România, țară de frontieră a Europei, editura Humanitas, 2005
[2] Ibidem, pp. 244-245
[3] Ibidem, pp. 93-94
[4] Stefan Hell s-a născut în România și a emigrat în adolescență în Germania de Vest, împreună cu familia sa. Anul acesta a fost unul dintre laureații Premiului Nobel pentru Chimie. Întreaga educație care l-a ajutat să obțină rezultatele demne de acest premiu a dobândit-o în străinătate. Însă când s-au anunțat câștigătorii, România, aceeași care a gonit atâtea familii în perioada comunistă, și-a însușit și această victorie.