Nu sunt la stadiul în care să citesc tot ce îmi pică în mână. Nu știu dacă e bine sau rău, dar mă tem de cărțile care nu îmi spun nimic și am în cap ideea fixă că există unele care mi se potrivesc mai mult și altele care mi se potrivesc mai puțin. Știu că mulți ar spune că din fiecare carte înveți ceva şi fără îndoială că e adevărat, dar eu nu vreau ceva, eu vreau mult. Poate că exagerez, poate că ar trebui să fiu mai deschisă, dar nu sunt adepta cărților începute și neterminate. Am reușit, până acum, să mă feresc de asta, doar pentru că am simțit de fiecare dată că aș fi închis în mod brutal gura celui care ar fi vrut să îmi spună ceva și aș fi regretat, în cele din urmă. Cu toate acestea, tot ce aștept de la o carte e să simt că vorbește într-adevăr pentru mine.
Am ales romanul despre care urmează să scriu tocmai pe baza acestui criteriu. Titlul, prevestitor al unei poveşti ce avea să-mi dezvăluie, inevitabil şi spre bucuria mea, o încrâncenată luptă lăuntrică mi s-a părut unul dintre cele mai frumoase şi mai melancolice din câte ştiam: Plânsul lui Nietzsche. Mi-am dat seama că aveam șansa să dezleg tainele celui mai complicat suflet din câte există, suflet singuratic și chinuit în izolarea lui, căci filozoful construiește, cu ajutorul minții, bariere menite să-l separe de lumea materială, cu scopul de a duce la împlinire misiunea sa – aceea de a căuta adevărul la capătul cel mai îndepărtat al singurătății, unde doar timpul îi poate fi tovarăș.
Pe copertă, Washington Post îl recomandă ca fiind un roman de idei transformat într-o carte despre pasiune. Era ceea ce voiam eu, o carte care dădea sens lucrurilor, care îmi vorbea despre ființa umană, despre toată această existență a noastră, despre lucruri cărora eu încă nu le pot găsi semnificația și adevărul, căci, vorba lui Nietzsche, Vai, frați ai mei, sunt multe de zis despre noi toţi. Mai jos, Los Angeles Times îl descrie ca pe un roman despre obsesie, o poveste gravitând în jurul lui Nietzsche, punând «supraomul» în situația paradoxală de a sta întins pe divanul psihoterapeutului. Din nou, entuziasmul de a avea șansa să privesc peste umărul cuiva pe care îl admir mereu – psihologul, psihoterapeutul – spre cineva pe care îl admir încă și mai mult – filozoful –, cel care atinge, zic eu, nu doar poate cel mai înalt nivel din punct de vedere intelectual dintre toți oamenii, dar și cel mai înalt nivel pe scara libertății, a eliberării, precum și a curajului de a căuta adevărul propriu, un adevăr care uneori nu e deloc simplu sau plăcut, ba mai mult, curajul de a-și alege și iubi, chiar și așa, soarta.
Friederich Nietzsche, cel care avea să devină unul dintre cei mai importanți și controversați filozofi ai lumii, tânărul medic Sigmund Freud, cel care avea să rămână cunoscut până astăzi drept părintele psihanalizei, Joseph Breuer, mentorul lui Freud și unul dintre întemeietorii psihoterapiei, și Lou-Salomé, singura ființă datorită căreia Nietzsche cunoscuse iubirea și mai apoi trădarea, suferința și disprețul dus aproape până la ură, îmi promiteau o poveste îndrăzneață, născută în atmosfera Vienei la sfârșit de secol XIX. Deși cred atât de mult în forța imaginarului, m-a bucurat mult și mi s-a părut extrem de interesant să am de-a face cu personaje reale, ba mai mult, cu minți strălucite care au marcat lumea aceasta și pe care, iată, Irvin D. Yalom a avut inspirația să le unească în acest roman, în care obsesiile și angoasele celor două personaje principale, Breuer și Nietzsche, vor da naștere unei antrenante și neobişnuite relații medic-pacient, uluitoare tocmai pentru că rolurile se vor inversa în permanență, într-o confruntare cu adevărat palpitantă. Astfel, medicul, pretextând vindecarea bolilor trupeşti ale filozofului, va încerca de fapt să le aline pe cele sufleteşti, până în momentul în care acest medic va deveni, treptat şi aproape imperceptibil, el însuşi pacient, pe măsura ce propriile-i suferiţe ies la iveală, ajutate de filozoful-pacient devenit, la rându-i, medic, în încercarea de a le trata.
Deși mă aflam de ceva vreme alături de remarcabilul medic Breuer, Nietzsche întârzia să își facă apariția, iar eu continuam să îl aştept cu nerăbdare. Din acest motiv m-au exasperat, la început, obsesia lui Breuer pentru Bertha, fostă pacientă a sa, în a cărei ființă se reflectau toate fanteziile lui, precum și celelalte nefericiri care îl măcinau. Mă irita atitudinea lui de burghez obosit de el însuşi, care, după ce alergase întreaga-i viaţă după renume, după un trai confortabil, se trezise, atunci, la patruzeci de ani, visând la aventură și libertate. Iar felul în care înțelegea libertatea, ca fiind fuga în lume, fuga de responsabilități și de familie, șansa de a-și trăi fanteziile, absurde şi nedemne de el, mi se părea ridicol.
M-a surprins, spre final, faptul că, deși strigasem mereu după prezența lui Nietzsche, lăsându-l puțin la o parte pe Breuer, povestea acestuia din urmă era, de fapt, la fel de impresionantă precum cea a lui Nietzsche, iar personajul reușise să mă facă să îl îndrăgesc. Nu mai așteptam, ca mai înainte, să-l am în față doar pe filozof, ci pe ei doi, împreună, și nicicând dialogul dintre două personaje nu mi se păruse mai fascinant. Pe tot parcursul romanului am observat că fiecare schimb de replici este plin de forță, tensiune și, de asemenea, pasiune. Nietzsche vorbește cu înflăcărare și convingere, Breuer îl întrerupe plângându-se de faptul că se pierde fără rost pe tărâmul abstracției. Nietzsche afirmă că nu face altceva decât să spună lucrurilor pe nume, Breuer replică acuzându-l că mută totul în plan teoretic. El cere pragmatism în vindecarea disperării lui, recunoscând că, într-adevăr, toate conceptele poetice ale lui Nietzsche sunt minunate, dar sunt vorbe în vânt pentru el. Breuer nu vrea să i se spună ce trebuie să facă, ci cum să facă, Nietzsche răspunde cu vreți să zburați, dar nu puteți începe să zburaţi zburând. Breuer mărturisește că opțiunile lui nu au fost niciodată atât de gândite, de profunde, că, practic, așa a fost să fie. Nietzsche, convins de faptul că așa a fost să fie trebuie transformat în așa am vrut eu, îl îndeamnă pe Breuer să își conștientizeze viața, căci, spune el, spiritul unui om este construit din opțiunile sale. Breuer este stingherit de tonul de predicator al lui Nietzsche și punctele de vedere ale filozofului, care afirmă că bucuria libertății fără Dumnezeu implică cea mai mare suferință, i se par sumbre. Urmează apoi replica absolut ingenioasă a lui Nietzsche: Cine sunt cei în siguranță, confort, cei veșnic veseli? Numai aceia cu o slabă putere de pătrundere – oamenii simpli și copiii.
Îmi dădeam seama că tot continuam să aflu ceea ce era în mintea și în sufletul lui Breuer, dar despre Nietzsche nu aflam mai nimic. Nimeni, de fapt, nu afla nimic. Mă deranja felul lui de a evita să vorbească despre orice ar fi putut avea legătură cu el, felul în care predica acuzându-l pe Breuer că pune întrebări, căutând răspunsul în ceilalți de teama cunoașterii propriului său răspuns. Dar el ce făcea oare? Se ascundea în spatele suferinței lui Breuer, îl lăsa pe el să găsească o cale de vindecare pentru amândoi.
Într-un moment în care legătura dintre cei doi devenise destul de puternică, se mai ridica și problema trădării. Poate că, da, Breuer îl trăda pe Nietzsche ascunzându-i faptul că Lou-Salomé fusese cea care îi ceruse să îl ajute, că, din dorința lui de a-și face datoria, toată acea terapie fusese un șiretlic, la început, pentru a-l ajuta pe el, medicul, să găsească drum către pacientul său. Eu simțeam însă că trădarea lui Nietzsche față de Breuer era mai gravă, mai vinovată și mai puțin întemeiată. Insista că apăsarea din dreptul inimii resimțită de Breuer avea o cauză profundă, viața netrăită era cea care îi făcea pieptul să explodeze, bătăile inimii erau cele care marcau timpul, iar lăcomia timpului este veşnică, spunea el. Era minunat că își putea da seama de aceste lucruri și totuși el continua să-și justifice migrena și toate celelalte simptome punându-le doar pe seama schimbărilor de temperatură, a epuizării sau, oricum, a unei boli trupești care îl măcina încă din copilărie. Înțelesesem. Breuer se ascundea după niște iluzii – datoria și fidelitatea –, dar el, Nietzsche, în spatele a ce se ascundea? În spatele convingerii că singurătatea nu-l deranjează, că o iubește pentru că e necesară în munca lui, că este o condiție indispensabilă menirii lui; în spatele convingerii că s-a născut postum, că studenții lui nu existau încă pentru că lui abia viitorul îi aparținea; în spatele convingerii că acel fel de dragoste în care cred cei mai mulți dintre oameni este înjositoare, o dorință disperată de a poseda pe celălalt, expresie a egoismului, o mocirlă în care se târăște gloata. Tot Nietzsche spunea însă că dușmanii adevărului nu sunt minciunile, ci convingerile – o afirmație remarcabilă și cât se poate de corectă, cred eu. Dar de ce nu era Nietzsche sincer cu el însuși? Câteodată aveam impresia că nu putea să-și pună în practică propria lui filozofie.
Din relația celor doi se va naște o prietenie frumoasă, legată în încercarea găsirii unui adevăr mai înalt; o prietenie destul de reținută, dar atât de binefăcătoare pentru fiecare în parte, deși, aparent, o profundă contradicție îi separă. Breuer este unul dintre aceia care pretind că sunt buni doar pentru că nu au gheare, care ascund lașitatea sub semnul virtuții și mediocritatea sub cel al moderației. Poartă în el o teamă, o timiditate, care nu-i permit să-și exprime mânia. E blând. Lipsa resentimentelor îl determină, așa cum afirma Nietzsche, să presupună că este un sfânt, iar tot disprețul și-l îndreaptă împotriva lui însuși. Își descrie viața ca fiind una stabilită și gândul că ea ar fi infinită, că s-ar repeta la nesfârșit, conform teoriei lui Nietzsche – a eternei reîntoarceri –, îl îngrozește. Mi-a plăcut îndemnul lui Nietzsche, din acel moment: Trăiește în așa fel încât să-ți placă ideea. Pe de altă parte, în Nietzsche își găsește loc o mânie care îl face să pară chiar mai nefericit decât Breuer, el este într-adevăr liber, dar este prea liber… pentru că nu are nimic care să-l lege de cei din jurul lui. Se încăpățânează să creadă că îi urăște pe cei care îi tulbură singurătatea fără ca măcar să-i țină companie, dar până și geniile au nevoie uneori de o prezență, nu neapărat divină, dar măcar omenească, căci, altfel, totul devine nebunie curată.
Treptat, obsesia lui Breuer a încetat să mă mai plictisească. Mă intriga. Voiam să îi găsesc leacul, voiam să distrug imaginea Berthei și toate acele amintiri cu ea, care mi se păreau fără valoare și mincinoase. Am devenit, deci, din aliata lui Breuer, în dorința de a-l face pe Nietzsche să se deschidă și să se confeseze, în aliata tocmai acestuia din urmă, pentru că, într-un fel, Breuer îmi inspira mai multă milă decât o făcea Nietszche. Breuer mi se părea un pic naiv. El nu voia nimic altceva decât un somn fără coșmaruri și dispariția apăsării din piept – a fricii de îmbătrânire, de moarte, de uitare, de orice – dorințe lumeşti, cum le numea el. Și chiar mă amuza cum Nietzsche, în fața acestor dorințe lumești, răspundea că dezvoltarea și forța sunt răsplata durerii, citind din însemnările sale: Trebuie să ai în tine haos și frenezie pentru a da naștere unei stele care dansează. Deși aceste cuvinte mi se păreau remarcabile, ceea ce a urmat predicii lui Nietzsche m-a făcut aproape să izbucnesc în râs: Cântărind totul, Breuer era sigur că ar fi mai bine dacă l-ar coborî pe Nietzsche dintre stele. Asistam la un spectacol, sau mai bine zis la un joc de șah, unde fiecare își proba eficiența și priceperea, o confruntare de idei, de convingeri, de orgolii pe de-o parte, de forţe, pe de alta. Am urmărit cu interes și cu satisfacție cum fiecare încerca să îl manipuleze pe celălalt, să îl învingă pe celălalt la propriul joc, cum Nietzsche credea că este aproape de a câștiga lupta cu disperarea lui Breuer, iar Breuer credea, la rândul său, că are șanse să descopere și să vindece nefericirea lui Nietzsche. În realitate, niciunul nu își dădea seama că erau doi învinși și că aveau nevoie unul de ajutorul celuilalt pentru a se găsi, în final, ambii câștigători. Așa și avea să fie, de altfel, dar până acolo drumul a fost destul de lung.
Iar eu aveam să îi părăsesc pe cei doi cu impresia că luasem parte la un miracol, căci numai astfel îmi puteam explica cum nefericirea, obsesia, disperarea, doar prin simplul fapt că fuseseră împărţite între doi oameni, putuseră să nască nu numai o prietenie aparte, dar şi acel sentiment de eliberare, de linişte, de împăcare faţă de propria soartă. Interesant este că, la sfârşit, vieţile amândurora arată în mod similar faptul că nicio schimbare radicală nu pare să fi avut loc în exterior, cu toate că atât Nietzsche, cât şi Breuer au avut şansa, la un moment dat, să schimbe ceva. Au decis să nu o facă. Au decis! Şi tocmai despre acest lucru vorbeşte Plânsul lui Nietzsche – despre fericirea de a-ţi alerge soarta, de a-ţi dori soarta pe care ai ales-o şi, mai apoi, de a-ţi iubi soarta dorită, despre faptul de a deveni ceea ce eşti, iar ceea ce eşti vei şti că ai devenit doar atunci când nu vei mai vrea să fii altfel, când vei privi spre viitorul tău cu încrederea de neclintit că niciun regret şi nicio dorinţă nu-l vor tulbura.
Deşi învăluit într-o atmosferă de suferinţă, de disperare bolnăvicioasă, de negare, de groznică încercare de a da vieţii un sens, romanul este, în fond, acel înălţător îndemn de Amor fati!, fără de care este imposibil să înţelegi adevărata libertate, aceea de a trăi în pace cu tine însuţi.
Titlu: Plânsul lui Nietzsche
Autor: Irvin D. Yalom
Editură: Humanitas Fiction
Colecție: Raftul Denisei
An: 2010
Traducător: Luana Schidu
Pagini: 396
Găsiți cartea aici.