Credo quia absurdum
(Tertullianus, De carne Christi)
Luați un ziar. Luați o pereche de foarfeci. Alegeți din ziar un articol care să aibă lungimea pe care vreți să o dați poeziei voastre. Decupați articolul. Tăiați cu grijă toate cuvintele care formează respectivul articol și puneți toate acestea într-un săculeț. Agitați-l încetișor. Scoateți cuvintele unul după altul, dispunându-le în ordinea în care le veți extrage. Copiați-le conștiincios. Poezia vă va semăna. Și iată-vă un scriitor infinit de original și înzestrat cu o sensibilitate încântătoare, deși, se înțelege, neînțeleasă de vulg.
Astfel sunau, în martie 1918, cuvintele lui Tristán Tzara din Manifestul curentului dadaist – o poezie dadaistă în sine. L-au urmat ulterior, în diferite ramificații ale artei, Victor Brauner (pictură) și Eugen Ionescu (teatru), care au afirmat că da, dadaismul e singurul act veritabil de mimesis al unei lumi schizoide, ale cărei tumori maligne pot fi extirpate doar prin loteria sorții (așa cum au și apărut). La o primă vedere, rețeta lui Tristan Tzara e o absurditate. Și nu ne înșelăm prea tare. Cuvintele sale par elucubrațiile unui protohipster, un Andy Warhol avant la lettre pentru care înfulecarea unui hamburger de la Burger King e o manifestare profundă a artei, evident, neînțeleasă de vulg. Scuzată-mi fie ignoranța, dar nu remarc nimic artistic (oare care sunt delimitările artei?) în cuvintele banale ale unei rubrici meteo la fel de banale dintr-un ziar provincial, pe care hazardul (sau vreo ordine superioară?) le pune în creionul scriitorului: Maximele intracarpatice, trecător, izolat și / Variabil presiunea încălzește mistralul/ Barometru suflă vânt și Busu/ se îmbrăca ridicol dress code portocaliu. O poezie dadaistă înmagazinată în câțiva biți de memorie, în urma unei trândăvii intelectuale minime. Impresionant? Deloc. Și totuși, Tristán Tzara are versuri de o rară inovație, fără să aibă aspectul unor mâzgălituri infantile pe un perete alb (vezi marea deplângere a obscurității mele unu). Cum a reușit asta? Aplicând rețeta manifestată mai sus, dar nu în mod șubred, ca în poezia mea meteorologică, ci conștiincios, în sensul conștiintei raționale. Pentru Tzara doar conștiința poate excava cu adevărat în densitatea imaterială a hazardului, iar pura întâmplare nu se transformă fără fond, ci, așezată pe piedestalul ruginit al unei înțelegeri umanizante, ea dictează mersul sfâșiat al universului.
O astfel de manifestare bizară a dihotomiei (aparente) hazard-rațiune a pus în mișcare mecanismele spectacolului Brad de Crăciun la familia Ivanov, de Al. I. Vvedenski, în regia lui András Urbán. O poveste-vitraliu, ale cărei părți componente se sparg în cioburi de exteroceptori, generând senzații îmbătate de irațional, reflecții psihice ale unei realități grotești.
Spectacolul se centrează în jurul bradului de Crăciun, simbol al unei tradiții ratate. Negreșit, când lumea își planifică exercițiile de spiritualitate în momentele C(răciun), P(aște) și A(lte sărbători), invariabil, spațiul dintre ele miroase a anarhie, a Sex and Pistols și a manifest (nu dadaist) marxist. Religia este opiumul popoarelor, Dumnezeu este motivul imoral al acestei sclavii, creștinismul este negarea totală a vocii rațiunii sunt cuvintele pe care multiplele egouri de pe scenă ale lui Sid Vicious le aruncă în fața publicului, pe ritmul sacadat al unei melodii punk. Scena nu face decât să transfigureze artistic o realitate sumbră a maghiarilor, unde extremismul de dreapta, reprezentat de Jobbik și Garda Maghiară, devine treptat ideologie dominantă. De aici și campania promioritică a celor de la Adevărul: In Romania things are not all right, but at least they are not far-right. Sau Our far-right party scored exactly what an error should score: 3%.
Intriga piesei este declanșată de crima rece a doicii familiei Ivanov (în travestiul bizar al lui Viola Gábor) asupra unuia dintre membrii acesteia. Două capete cad de fapt în acest spectacol, cel al fetei, sub toporul de măcelar al doicii, și al doicii înseși. Aceasta din urmă suferă o decapitare cel puțin bizară, realizată chiar de țeasta despărțită de trup a fetei: legea (ba)talionului. Ulterior, victima asistă, (in)conștientă fiind, la scena pasională de dragoste a părinților ei, consumată nonșalant în vecinătatea sicriului.
Doctorul nebun al unui sanatoriu își împușcă reflexia dintr-o oglindă. Magistrați cu măști din hârtie decupată, înfățișați ca arhangheli ai Marii Treceri, anunță condamnarea la moarte a doicii, după care cad secerați la pământ, simultan cu vocea naratorului care declamă imaginea ambiguă a Dumnezeului Vechiului Testament și a călărețului alb din Apocalipsa:
Când a rupt Mielul cea dintâi din cele șapte peceți, m-am uitat și am auzit pe una din cele patru făpturi vii zicând cu un glas ca de tunet: „Vino și vezi!” M-am uitat și iată că s-a arătat un cal alb. Cel ce stătea pe el avea un arc; i s-a dat o cunună și a pornit biruitor și ca să biruie.
Tăietorul de lemne se face om, devenind profesor de latină. Vicioșii mârâie manifeste revoluționare despre eradicarea statului. Toate aceste cioburi de oglindă culminează cu imaginea pașnică a copiilor ce primesc bradul de Crăciun. Dar pentru că lumea e consecventă în mișcarea să absurdocentrică, bradul este redus (la absurd!) la câțiva brăduți de supermarket. La final, natural, peste familia Ivanov planează sentimentul sumbru al sinuciderii. Nici nu putea fi altfel, pentru că lirismul negației nu poate rodi decât moarte (de sine și prin sine), saltul tragic peste suprafața mată a lipsei de sens.
O piesă fără început, fără o desfășurare a evenimentelor, fără final. Fără început, pentru că piesa se joacă în noi de mult timp. Fără desfășurare, pentru că știm deja în ce sens păpușarul va trage sforile. Fără final, pentru că piesa se joacă în noi ad perpetuum. Un veritabil teatru absurdo-mut. Surd, pentru că traiectoria sa este imună în fața lamentațiilor cotidiene ale publicului. Mut, pentru că ilogicul nu vrea să-ți mărturisească sensuri ale vieții, el însuși este un mod virtual al existenței.
Cu toate acestea, se pare că mi-am făcut un obicei din a rămâne cu un gust amar după evenimente și acum nu mai e vorba de bere. Nu, nici despre spectacolul în sine, acesta a fost imaculat pe tot parcursul itinerarului teatral, ci mă refer la publicul suferind de sindromul Nymphomaniac 2. Public care pleca în pâlcuri de fiecare dată când piesa căpăta accente îndrăznețe, în special prin scene de amor și referințe la creștinism. Nu vreau să vorbesc despre religie, nu se poate demonstra că vreo religie este adevărată sau falsă; e doar o chestiune de credință, iar în chestiunile ce țin de credință e bine să nu te amesteci, măcar din respect față de cel care crede. Cât despre pudibonderia românească, se pot scrie tratate întregi despre această manie închipuită.
Spectacolul s-a terminat. Fabula a fost jucată. Afară ploua cu găleata, iar eu mă gândeam cum o bună parte a acelui public îi va înălța rugi de mulțumire lui Ceres pentru recolte mănoase și vor cere îndurare lui Juppiter să nu le strice aceleași recolte. Până data viitoare când se va juca Bubico sau Act venețian, iar lumea va reintra pe făgașul tradițional.
Sunt trist în țară.