Primul Război Mondial nu a avut efecte transformatoare numai în apariția și devenirea studiourilor cinematografice. Impactul său a fost vizibil, în primul rând, în mentalul colectiv, manifestat în viziunea cinematografică asupra războiului. Evoluția imaginii primei mari conflagrații mondiale și a percepției asupra acesteia de-a lungul timpului poate fi observată și analizată prin studiul cronologic al filmelor realizate în materie.
Producătorii hollywoodieni nu au înțeles potențialul filmelor propagandistice și al celor antirăzboi până la succesul înregistrat de The Birth of a Nation (1915) al regizorului hollywoodian D.W. Griffith, care surprinde consecințele Războiului Civil American din anii 1861-1865. În contextul 1914-1918, D.W. Griffith a încercat să transmită un mesaj paficist prin filmul Intolerance (1916), în care înfățișează atrocitățile războiului, mesaj susținut de unul dintre cele mai mari hituri ale anului 1915 – I Didn’t Raise My Boy to Be a Soldier, în interpretarea lui Morton Harvey. În această perioadă, președintele Wilson a fost ales pentru un nou mandat în urma promisiunii făcute americanilor de a menține SUA în izolare față de conflictul de proporții uriașe care avea loc în Europa.
Totuși, acest spirit pacifist s-a modificat radical odată cu intrarea SUA în război, în aprilie 1917, eveniment ce s-a reflectat imediat în viziunea regizorală. Filmele propagandistice au servit drept instrumente de recrutare și de cultivare a sentimentelor ostile față de inamic, fiind sugerată ideea că implicarea eroică va aduce cu sine victoria și va face lumea un loc mai sigur pentru democrație. Această tendință a fost confirmată de popularitatea de care s-a bucurat un nou hit, Over There (1917), de George M. Cohan (Johnny get your gun, get your gun, get your gun, Johnny, show the “Hun” you’re a son-of-a-gun, Hoist the flag and let her fly, Yankee Doodle do or die.).
Hearts of the World (1918), tot în regia lui D.W. Griffith, este o producție propagandistică menită să susțină intrarea SUA în războiul desfășurat în acel moment în Europa; aceasta include chiar un montaj cu scene reale de pe front din anul 1917, obținute cu ajutorul guvernelor englez și francez. Griffith aduce în prim-plan efectele iremediabile ale războiului soldaților și caracterul vicios al germanilor (beastly Hun). Semidocumentarul My Four Years in Germany (1918) a fost realizat înfățișând fapte reale; scopul realizării sale era acela de arăta experiențele lui James Gerard, ambasadorul american în Germania în perioada 1913-1917, și mărturiile sale cu privire la nenumăratele atrocități germane, înfățișate într-o manieră exagerată în reconstituiri, deși acestea păreau adevărate, combinate fiind cu montajul real.
După 1918, producțiile de acest tip au încetat pentru o perioadă. Studiourile europene erau devastate, fapt ce a contribuit la succesul hollywoodian. Un filmul antirăzboi prin excelență a fost faimosul The Four Horsemen of the Apocalypse (1921), în regia lui Rex Ingram, în care Primul Război Mondial servea drept context al unei povești de dragoste. În aceeași perioadă, în care idealul libertății și democrației americane era supraapreciat, a apărut America (1924) al lui Griffith, care înfățișează într-o manieră melodramatică Revoluția Americană.
Filmele de război au revenit în anii ’20, în timp de pace. The Big Parade (1925) al lui King Vidor era primul care înfățișa realist ororile frontului și lupta pentru supraviețuire a trei soldați camarazi în tranșee. Pelicula, un adevărat succes, cuprindea și povestea de dragoste dintre un soldat american și o franțuzoaică.
În ciuda succesului de care s-a bucurat Hollywoodul, veteranul de război francez este cel care cu siguranță a produs cel mai renumit film despre prima mare conflagrație, fără să filmeze nici măcar o bătălie. În La Grande Illusion (1937), Jean Renoir a redat semnificațiile Primului Război Mondial precum nimeni altul, dramatizând călătoria a doi soldați francezi prin lagărele prizonierilor și prin teritoriile germane. Traversând o serie de locuri simbolice – barăci industriale, un castel feudal, o fermă idilică –, figurile reprezentative ale soldaților lasă în urmă un continent distrus. Sfârșitul călătoriei lor marchează atmosfera generală ce prevestea declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial.
Începând cu acest moment, subiectul Marelui Război tratat în cinematografie a fost înlocuit de cel de-al Doilea Război Mondial. Regizorii care totuși au continuat să producă filme despre prima mare conflagrație mondială par să fi pierdut abilitatea de a-i înțelege semnificațiile.
În viziunea anumitor critici, singurul film despre Primul Război Mondial, realizat după această perioadă, care se apropie de autenticitatea realității frontului, dar într-o manieră foarte distinctă de aceea la care ne-am aștepta, este cel al lui Stanley Kubrick – Paths of Glory (1957) – care înfățișează o bătălie nerealistă, continuă și privită din exterior. Claritatea imaginii este cea mai mare ironie a geniului regizoral, acest tip de abordare fiind probabil cel mai potrivit pentru filmele postbelice despre Primul Război Mondial. În Paths of Glory, nominalizat la premiile BAFTA, ne confruntăm cu un dezastru uman, dar unul impecabil realizat.
După 1957, alte câteva filme s-au orientat către război ca subiect principal. O capodoperă, precum cea lui David Lean, Lawrence of Arabia (1962), în care Peter O’Toole joacă în rolul principal, este considerată referențială, fiind apreciată drept unul din cele mai mari filme din istorie și deținând șapte Oscaruri. Life and Nothing But (1989), al lui Bertrand Tavernier, reprezintă o analiză amănunțită a traumelor psihologice imprimate în memorie de șocul Primului Război Mondial. Gallipoli (1981), în regia lui Peter Weir, este un film australian – personajul principal este interpretat de Mel Gibson – ce înfățișează experiențele unui grup de soldați australieni trimiși în Peninsula Gallipoli a Imperiului Otoman, unde sunt prinși în Bătălia de la Gallipoli; pelicula a fost primită cu reticență de unii critici, dat fiind că evenimentele istorice sunt modificate în scopuri comerciale.
În 1999 apare Times Regained, meditația lui Raoul Ruiz asupra romanului-fluviu al lui Marcel Proust, În căutarea timpului pierdut, și suntem încă o dată confruntați cu șocul războiului. La începutul filmului, setat în La Belle Epoque, tânărul Marcel are iluzia unui spectacol idilic ce suprinde reprezentări ale aventurilor cavalerești de mult uitate. Apoi, fără tranziție între secvențe, întâlnește un soldat al Primului Război Mondial – Robert de Saint-Loup – care privește printr-un ocular. Camera se orientează acum spre ceea ce Saint-Loup vede: un montaj alb-negru înfățișând un cal rănit în tranșee. Aceste imagini nu sunt potrivite pentru tine, spune Saint-Loup…
Bibliografie:
War Films: Part 1
Klawans, Stuart (19.11.2000). FILM; How the First World War Changed Movies Forever.
Despre Cinematograf(i)e în Primul Război Mondial puteți citi aici.