1459 este anul în care orașul București a fost prima dată menționat într-un document istoric. După 555 de ani, de ziua lui, fiecare dintre noi îl prezintă conform propriei perspective. Și îi urează la mulți ani, cu locuitori cât mai fericiți.
Am visat mult la un loc drag – Bucureștiul meu drag. Până să ajung la facultate, nu cunoșteam din acest oraș decât Gara de Nord. Dar l-am găsit, așa cum mi-l imaginasem: un București postcomunist, un amestec ciudat și fascinant de viață și supraviețuire, de vechi și nou, de anticariate și malluri, de mic Paris și balcanism (cum ar spune, probabil, un autor drag), de tramvaie ruginite și metrouri moderne, de câini și copii ai străzii, de oameni și… oameni. Cu blocurile sale cenușii și înalte printre care m-am pierdut într-o vară și m-am regăsit într-o toamnă înfrigurată și ploioasă. Cu puținele sale clădiri în stil arhitectural vechi pe care cred că azi nimeni nu le-ar mai putea nici măcar reproduce. Îmi place să mă plimb cu căștile în urechi pe străzile relativ înguste, printre oameni cu chipuri ce nu exprimă niciun fel de emoție puternică, mereu grăbiți și agitați – e un pic ciudat să îți dorești o viață de singurătate în aglomerație, cu atât mai mult într-o asemenea aglomerație. Cred că iubesc Bucureștiul pentru că pot să mă pierd în el, pentru că… îl înțeleg. (Maria Banu)
Hulit de cei mai mulți, Bucureștiul, capitala țării noastre, este de fapt o oglindă a ceea ce reprezintă România. Pornind de la clădirile ante și interbelice, ascunse după blocurile comuniste pe care stau cățărate în mod kitschos reclame capitaliste, Bucureștiul reprezintă istoria vie de beton a țării noastre. Cei aproape 60.000 de maidanezi ai săi și numărul inestimabil de pisici vagaboande îi oferă Bucureștiului o faună semisălbăticită aparte, care îi permite Capitalei să se scalde în unicitate. Unicitate accentuată de una dintre puținele delte urbane din lume, cea de la Văcărești. Oferită, de asemenea, de cea mai mare clădire din lume, Casa Poporului. La care se adaugă cele mai multe mașini parcate pe trotuare și autobuze neîncăpătoare. Și mai sunt și șoriceii de la Unirii, habitanți naturali ai Dâmboviței, care trec neperturbați pe lângă domnițele glam glossy care se pregătesc să se party-uiască în Centrul Vechi.
Dacă ai fi din provincie, în primele două-trei săptămâni ai urî Bucureștiul. După trei-patru luni, te-ai obișnui cu el. Apoi, după un an, ai ajunge să îl iubești. Eu sunt din București. Mă rog, aproximativ. Și pot să spun că tocmai datorită defectelor sale îl apreciez. Dacă Bucureștiul ar fi fost un om, ar fi fost un tip d-ăla cam urâțel, așa, dar despre care ai fi spus că are sufletul bun. Și o personalitate câinoasă. La mulți ani, București! (Eduard Nicolae Popa)
Am crescut la ţară şi când am ajuns, la 15 ani, în Bucureşti, m-am întrebat unde-s stelele de pe cerul din noapte. Îmi erau toate străine, şi luna timidă, şi vântul urban, betoanele, metroul. Şi voiam doar să fug, oftând, ducându-mi veşnicul război cu timpul, resemnându-mă cu înfrângerile, chinuită de doruri.
Azi am 5 ani de Bucureşti, care m-au schimbat mai mult decât aş fi crezut. Şi nu oraşul, cât oamenii pe care mi i-a dat el. Pentru că pe el, pe oraş, nu l-am învăţat prea bine nici acum. Încă mă rătăcesc. Încă am frici de ore târzii, de cartiere necunoscute, de câinii maidanezi, de singurătatea unui loc pe care îl iubesc prea puţin faţă de cât îl iubesc alţii. Încă îl condamn pentru un Centru Istoric care numai istoric nu e. Bucureştiul mă sufocă vara şi îmi pune mult prea multe piedici iarna. Şi totuşi în orice anotimp metroul îmi e cel mai imprevizibil povestitor, ba mai mult, unul dintre cei mai buni. În orice anotimp, un anumit bulevard pe care se află o anumită clădire îmi umple sufletul de o bucurie unică, specifică doar revederii. În orice anotimp, Cişmigiul, Sala Palatului, autobuzul 335, Universitatea, Piaţa Romană, staţiile Eroilor şi Crângaşi, fiecare Mega-Image din fiecare colţ de bloc, podul de pe Dâmboviţa, parcul mic din Militari şi Podul Basarab mă reîntorc la mine, cea chinuită de doruri. Şi teii, teii pe sub care trec în fiecare an, de ziua mea.
Însă mai presus de toate rămân oamenii pe care i-am găsit în oraşul ăsta cu lumini şi umbre, oameni pe care mi-e imposibil să îi asociez cu vreun alt oraş. Tocmai de aceea, când mă gândesc la Bucureşti, mă gândesc în primul rând la ei. De la cei care care m-au format, în diferite feluri, la cei alături de care am râs fără rezerve, de la cei cărora, într-o sinceritate curată, le-am scris cândva mulţumiri, pentru că vorbele s-ar fi pierdut, la cei care m-au ajutat să-mi depăşesc limite, de la cei care mi-au devenit modele, la cel care planta zâmbete prin vagoane, cântând cu dezinvoltură şi talent nativ Champs Elysées şi Sway with me. Nu pot să definesc acest tip de dragoste pe care am ajuns să le-o port, dar ştiu că e un sentiment care mă întregeşte, unul care îmi permite să vorbesc de veşnicii.
Azi am 5 ani de Bucureşti. El are 555. Să crească mare şi frumos e dorinţa noastră, a tuturor celor care am venit la el, din colţuri de ţară şi de lume, să creştem mari şi frumoşi. E dorinţa noastră, a celor care ne-am găsit aici motivaţia, succesul, prietenii, iubirea. E dorinţa lor, a celor care şi-au împlinit aici visuri ce-au zăcut prin trenuri şi gări, pe drumuri cu praf şi gropi de lumea a treia. Am venit în marele oraş cu gândurile îndreptate spre schimbare. Dar încântarea noastră de început s-a preschimbat treptat în blazare şi am uitat sau poate nu am ştiut niciodată că, odată cu gândurile noastre, se năştea atunci şi datoria de a avea grijă de noul loc în care începeam să ne construim calea. (Diana Trăncuță)
Mie mi-e drag Bucureștiul. Nu știu cum e în restul orașelor, dar unde mai întâlnim, în România, atâtea deschideri culturale și oameni savuros de diversificați, dacă nu în București? Unde mai conștientizăm că avem totuși o viață frumoasă (sau avem o viață) printre atâtea bulevarde cu istorii cândva cunoscute ca fiind pariziene, dacă nu în București? Și apropo de istorii, unde se mai împletesc atât de armonios secolele XIX-XX-XXI, dacă nu în prezentul haotic-democratic al minunatului, frumosului, grandiosului, ridicatului-în-slăvi București? Și oamenii! Oamenii diverși, continuu grăbiți, cu tineri cocheți și pensionari melancolici. Cuplurile interminabile de îndrăgostiți de la metrou sau de prin parcuri poluate, care ne sunt dragi tuturor pentru că dacă ei există, clar mai există și iubire. Și apoi, cerșetorii cu poveștile ascunse, demne de Cannes, oamenii ce-și vorbesc singuri pe stradă, până și câinii vagabonzi ne țin într-o continuă trezire, pentru că suntem în stare să mai vedem și dincolo de viața noastră. Știu, mulți vor spune Care viață?. Iertați-mă, dar pentru mine Bucureștiul e o viață frumoasă. Dar ce știu eu, tânăra provincială, studentă, de 21 de ani, nu-i așa? Auzi la ea, Bucureștiul și viața frumoasă! Când te-ai născut, fată, ieri? Da, dragilor, e frumoasă. Și nu doar în București, ci în general. (Beatrice Mituleci) [1]
De fiecare dată vreau să plec cât mai departe. Pentru că mă simt sufocată, pentru că alerg mult prea mult pe străzile acestui oraş, prinsă în valurile de oameni de pe bulevarde. Dar de fiecare dată când plec sunt nerăbdătoare să mă întorc. Da, Bucureştiul este un oraş cu multe defecte. Foarte multe, ar spune unii. Dar aşa sunt şi oamenii. Şi îi iubim pentru că ne simţim bine lângă ei, în ciuda zilelor proaste. Îi acceptăm şi zâmbim într-o îmbrăţişare. Străzile bucureştene pline de mesaje de încurajare m-au aşteptat mereu să le descopăr. Ador să merg pe jos, să ma plimb, să ma uit la case, să caut micul Paris în spatele construcţiilor comuniste, să ascult oamenii cum discută, să mă pierd în magazine, să simt tot ceea ce mă înconjoară. Bucureştiul a fost martorul copilăriei mele – când aşteptam mai mult decât entuziasmată acel meniu Happy Meal de la McDonald’s Brâncoveanu –, al adolescenţei mele – Cişmigiul, cafenelele ascunse în care mă pierdeam cu prietenele mele cele mai bune în discuţii nesfârşite – şi nu în ultimul rând al poveştilor de iubire cu care îl plictiseam până peste poate. A fost răbdător cu mine. Şi încă este. Ceea ce nu poate decât să mă convingă că va fi întotdeauna oraşul sufletului meu. (Mădălina Haiducu)
E un loc în lumea asta unde iarna până și zăpada miroase a mare și unde vara pot sta în pijama în ploaia torențială. Aici obișnuiam să fumez în timp ce soarele escalada clădiri ca să mă salute înainte să mă culc. Acum mă scol eu înaintea lui și îl aștept cu o cană de ceai negru, dintr-un balcon de la etajul 9, din inima orașului care m-a creat așa cum este și el: frumos, cult, tânăr, liber, viu, revoluționar, întortocheat, murdar, depresiv, stresant, obsesiv, instabil, în construcție, expansiv, insomniac, zgomotos, cu pericol de cutremure, sălbatic, haotic, și, cumva, nu știu cum, plin de fluturi.
Vorbesc despre un București care m-a primit în lume și mi-a văzut juliturile și mâzgălelile, iubirile și chiulurile, lecțiile și greșelile, emoțiile și fricile. Un București în care s-au născut sau au renăscut oamenii mei și pisicile mele. Un București pe care l-am scris într-o carte, ca personaj secundar – un alter ego de ciment și parcuri verzi.
București, mon amour, pentru mine nu ești Micul Paris. Pentru mine vei rămâne, cu relele și bunele și griurile tale, orașul pe care nu știu cum l-aș putea lăsa în urmă, fiindcă îmi aparții și îți aparțin. (Ana Mănescu)
Îl cheamă București și de vreo doi ani petrecem destul de mult timp împreună. M-am strecurat într-o toamnă în existența lui, cu tot cu amintiri, gânduri, neliniști, capricii. Nu am ajuns să îl cunosc prea bine, mă poate uimi oricând cu o alee pe care nu am avut ocazia să merg, cu povești pe care nu le-am mai auzit. Eu l-am lăsat să mă cunoască încă de la început și se pare că nu a fost deranjat nici pe departe când, într-o seară de octombrie, l-am privit prea mult timp, pierdută, ascultându-i un violonist așezat pe o bordură. De atunci, îmi tot aduce în cale străzi cu muzică, să devin și eu ca el, amestec ciudat de sentimente.
E cam bătrân în comparație cu mine, dar de foarte multe ori reușește să mă obosească energia care îi emană din atâtea bulevarde. La orele prânzului, dacă se întâmplă să ajung să îl văd la metrou la Unirii, mă calcă pe picioare, mă împinge din urmă sau mă ține pe loc evidența faptului că îl împart zilnic cu prea mulți oameni.
Dar îmi plac apusurile lui, cum curg pe coloanele de la Romană, pe statuile de la Teatrul Național, îmi place cum e plin de zăpadă pe trotuarele înguste din Berceni, cum își plimbă oameni frumoși prin Centrul Vechi, cum primăvara mi-a înflorit tei în fața blocului. Cum stă întunecat și tăcut când nu pot să dorm.
Împlinește 555 de ani. Îl iau la mine în bucătărie, să sărbătorim. Am cumpărat un vin oarecare și am să încerc și de ziua lui să îl învăț cum să folosească perfectul simplu. (Teodora Vasile, coordonatoarea seriei de exerciții colective)
[1] Fragment preluat dintr-un text publicat pe blogul personal al lui Beatrice Mituleci