Atunci când vorbeşte inima, obiecţia raţiunii e un act de necuviinţă.
În împărăţia kitschului, domneşte dictatura inimii
(Milan Kundera, Insuportabila uşurătate a fiinţei)

Moartea unui regim politic (democraţia, să spunem) şi înlocuirea acestuia cu opusul lui (un regim totalitar) aduce cu sine o serie de transformări prezente la nivelul întregii societăţi. Ciclicitatea tipurilor de regim politic generează ciclicitatea conceptelor socio-culturale, fie că acestea din urmă sunt impuse prin forţă sau adoptate benevol. În ce măsură, însă, noua situaţie politică îşi pune amprenta asupra vieţii indivizilor, sau altfel spus, cât de radicală este influenţa pe care societatea civilă o resimte ca urmare a schimbării provocate?

În Insuportabila uşurătate a fiinţei, Milan Kundera schiţează o imagine generală privind ,,noua ordine” politico-culturală în societatea cehoslovacă, pe fundalul existenţei unui regim comunist impus cu brutalitate. Ilustrarea acestor realităţi semnificative se realizează în mare parte nu printr-o relatare subiectivă sau teoretică a autorului, ci prin prisma destinelor a două cupluri care sunt factori activi pe scena societăţii şi a căror viaţă le este influenţată de ideologia marxist-leninistă. Spre exemplu, un personaj este nevoit să-şi abandoneze slujba de o viaţă din cauza publicării unui text anticomunist ce a depăşit sita cenzurii, un altul fotografiază scene ale invaziei Cehoslovaciei din 21 august 1968 şi trimite fotografiile în străinătate, o tânără pictoriţă este nevoită să picteze sub cerinţele realismului socialist portretele unor conducători politici.

Insuportabila uşurătate a fiinţeiAutorul prezintă prin intermediul personajelor sale experienţele proprii ca participant la lupta de emancipare faţă de regimul comunist, atât în timpul primăverii de la Praga, cât şi după instalarea ordinii socialiste. Această radiografie dintr-o perioadă nefastă a istoriei Cehoslovaciei se îmbină cu două poveşti impresionante de dragoste dintre Tomas şi Tereza, respectiv Franz şi Sabina, personaje principale în roman.

Povestea de dragoste dintre Tomas şi Tereza ia naştere întamplător, într-un orăşel de provincie, şi persistă în mod suprinzător după toate trădările lui Tomas, care nu-şi poate învinge obsesia erotică de a avea întotdeauna o nouă amantă. Întrebat la un moment dat de un prieten câte amante a avut, acesta răspunde: aproximativ două sute. Tereza rămâne însă dependentă de el şi îi va fi fidelă până la capăt, mai ales că Tomas a acceptat oferta ei de a se muta undeva la ţară, când se părea că acesta îşi pierduse aproape tot interesul pentru ea. Din firele trădării se ţese şi relaţia dintre Franz şi Sabina. Acesta îşi părăseşte familia şi se dedică dragostei amăgitoare a Sabinei, care îşi făcuse un obicei al trădării asemănător cu cel al lui Tomas în cazul amantelor sale. Cu viziuni diferite asupra vieţii, după o vacanţă petrecută la New York, Sabina îl părăseşte la rândul ei pe Franz, continuând jocul clasic şi dulce al trădării. Îndrăgostitul părăsit se întoarce în oraşul său, dar nu la familia sa, ci începe o nouă relaţie cu o studentă a sa. Uşurătatea deciziilor şi neconştientizarea urmărilor (usurinţa de a fi), lipsa responsabilităţii, sentimentele false, egoismul, libertinajul, confundarea iubirii cu un act erotic sunt coordonatele principale pe care se trasează destinele personajelor şi care fac imposibilă perpetuarea unei relaţii bazate pe sentimente autentice şi nobile între aceştia.

Rareori, autorul are propriile intervenţii manifestate sub forma unor concepte şi polemici filosofice, pe care le interpretează, dar lasă totodată deschisă posibilitatea unor alte interpretări: mitul eternei reîntoarceri al lui Nietzsche, polemica contrariilor uşurătate vs greutate, problematica eului uman.

Pornind, de asemenea, de la o dezbatere metafizică în capitolul Marele marş, autorul atinge una dintre temele centrale ale romanului: kitschul totalitar. El discută într-o primă fază despre kitsch în general, arată momentul apariţiei termenului şi originea acestuia, îl defineşte: Kitschul exclude din câmpul său vizual tot ce-i esenţial inacceptabil în existenţa umană.[1] Kundera arată, totodată, pe ce structuri se întemeiază kitschul politic şi de ce este determinată identitatea lui.

Acceptarea forţată a unor voinţe comune într-o lume în care răspunsurile sunt date dinainte şi ele exclud orice altă întrebare suplimentară[2] reprezintă o trăsătură a acestuia. Autorul menţionează că adevăratul adversar al kitschului totalitar este cel ce pune întrebări. Întrebarea e ca un cuţit ce taie pânza pictată a unui decor, spre a se putea desluşi ce se ascunde în spatele lui[3]. De aceea, el identifică manifestări precum individualismul, scepticismul, ironia ca unele elemente care tulbură autoritatea acestui kitsch. Explicaţia este la îndemână: într-o societate în care coexistă idei şi curente politice, acestea se influenţează şi se corectează reciproc, abolind suveranitatea kitschului politic; însă acolo unde există o unică putere în stat, iar dreptul persoanei la liberă exprimare este înlăturat, ne trezim în împărăţia kitschului totalitar.

Printr-un exemplu concret, sunt fixate drept punctul de plecare al kitschului sensibilitatea exacerbată a individului şi lipsa interpretării raţionale a lucrurilor. Să ne gândim la reacţia unui lider politic totalitar în preajma unui aparat de fotografiat: fuge spre primul copil din apropiere, îl ia in braţe, lăsând impresia unui om bun şi milos, apărător al patriei.

În continuare, autorul surprinde limitele atinse de kitschul totalitar în sensul exagerării gradului înalt de civilizaţie al statelor socialiste, al proclamării regimului comunist drept cel mai potrivit pentru umanitate şi al superiorităţii acestuia faţă de democraţie. Conform unui profesor de marxism de la Academia de arte plastice, în societatea socialistă lupta fundamentală dintre bine şi rău a fost înlocuită cu lupta dintre bine şi mai bine. Pe lângă coordonata etică, autorul realizează o scurtă analiză şi asupra formei estetice a kitschului totalitar, întrucât masca frumuseţii pe care şi-o expunea kitschul comunist de exemplu, manifestaţiile de 1 Mai, când coloanele de manifestanţi exprimau acordul vesel cu regimul) era o falsă imagine în spatele căreia se ascundea hidoşenia acelei lumi.

În expunerea sa, autorul nu se opreşte doar la identificarea şi descrierea kitschului politic, ci oferă exemple de infiltrare a fenomenului kitsch şi în domeniul artei: film, pictură, muzică. Acesta arată cum domeniul artistic este denaturat în cadrul unui stat totalitar, astfel încât artiştii îşi pierd libertatea de creaţie artistică, operele îşi pierd frumuseţea specifică, iar ,,consumatorii de artă” sunt constrânşi să ,,guste” doar din pseudovalorile artei socialiste. Experienţele Sabinei sunt sugestive: în calitate de studentă la Academia de arte plastice, nu poate picta tablourile pe care şi le doreşte, fiind limitată de realismul socialist impus cu forţa. Atunci când lucra pe şantierele tineretului timp de 12 ore era nevoită să asculte de la megafoanele amplasate în apropiere o muzică de-a dreptul asurzitoare care aducea cu o haită de câini asmuţită împotriva ei, spunându-şi că numai în lumea comunistă domină această barbarie a muzicii. Pe bună dreptate putem înţelege mâhnirea artistei: Duşmanul meu nu e comunismul, ci kitschul[4]. Filmele sovietice invadau cinematografele. Acestea prezentau conflicte banale, inocente şi lipsite de curiozitate, având în vedere că cel mai puternic conflict era acela al unei neînţelegeri amoroase care se sfârşea cu un deznodământ fericit în care protagoniştii se împăcau. Scriitorii care se pronunţau împotriva regimului erau puşi sub urmărirea poliţiei secrete. Este cazul romancierului ceh Jan Prochazka, care avea amplasat un aparat de înregistrare în apartamentul său, iar convorbirile sale se transmiteau la radio. Cenzura asupra cărţilor era aspră, iar replica dată de către Franz (care trăia la Geneva) Sabinei este sugestivă în acest sens: Crede-mă, o singură carte interzisă în ţara ta de origine înseamnă infinit mai mult decât milioanele de cuvinte pe care le scuipă universităţile noastre.[5]

Fără a o considera o piesa vitală din puzzle-ul lecturii sau a o include în ,,top ten’’ lecturi favorite, recomand această carte ca fiind una de referinţa pentru literatura contemporană, mai ales pentru cititorii pasionaţi de ,,farmecul’’ vieţii într-un regim comunist sau de romanele cu poveşti de dragoste. Cu toate că în roman se remarcă o varietate de situaţii, idei şi concepte prezentate, de natură socială, sentimentală sau artistică, autorul creează cu măiestrie o poveste unitară cu un fir narativ cursiv care ţine trează curiozitatea cititorului. Insuportabila uşurătate a fiinţei reprezintă o operă deosebită, una cele mai citite şi cunoscute lucrări ale lui Milan Kundera, care l-a făcut să devină un foarte apreciat autor contemporan. Cartea a fost ecranizată de către regizorul american Philip Kaufman, iar producţia cinematografică, diferită într-o bună masură de conţinutul cărtii, a fost, de asemenea, foarte bine primită de public.

Titlu: Insuportabila uşurătate a fiinţei
Autor: Milan Kundera
Editură: Humanitas
Colecţie: Seria de autor Milan Kundera
An apariţie: 2013
Traducător: Jean Grosu
Pagini: 348


[1] Milan Kundera, Insuportabila uşurătate a fiinţei, partea a 6-a, Marele Marş
[2] Ibidem
[3] Ibidem
[4] Ibidem
[5] Ibidem, partea a 3-a, Cuvinte neînţelese

surse foto: 1 – edit Cosmin Baboi, 2