Am descoperit relativ târziu site-ul societatesicultura.ro. M-am apropiat de conținutul acestuia exact așa cum, de pildă, aș întâmpina o fată frumoasă: cu tandrețe, nesiguranță, admirație și o oarecare fascinație. Căci, pe lângă designul atractiv, totul era minunat aici. Imediat ce s-a facilitat (prin forța hazardului) întâlnirea mea cu remarcabilul proiect cultural, am avut bucuria de a face cunoștință cu un enciclopedism creativ, care, fără a se transforma în diletantism sau prost-gust, mă impresiona puternic: practic, puteam citi de la simple recenzii/cronici de carte până la texte confesive sau critice despre filosofie, artă, film, teatru, dans. Frumusețea ideilor se putea întâlni în articole riguros documentate și ingenios construite. Și iată că acum, după ce am făcut numeroase sejururi prin acestă lume frumoasă, sunt rugat a efectua un exercițiu de admirație. Un exercițiu care să releve câteva articole ce m-au frapat sau cu care am rezonat afectiv. Iată micuța mea listă: 1. Un stat împotriva poporului său; 2. Iadul meu conceptual sau Tratat despre nimic; 3. Wish You Were Here – o poveste interpretată. Cel dintâi articol, scris de Raluca Dinu, se constituie într-un veritabil crez politic democratic; eu însumi fiind un anticomunist virulent, am apreciat modul în care Raluca s-a aplecat asupra problematicii răului creat de un sistem politic ticălos, în speță cel comunist, sovietic, în care oamenii devin niște simple marionete trimise la moarte. Al doilea text este, pesemne, singurul eseu filosofic pe care l-am întâlnit. Scris spledid, se simt din plin tensiunea ideilor și autenticitatea gândurilor exprimate; întotdeauna mi-am dorit să scriu astfel. În fine, la cel de-al treilea articol prețuiesc modul delicat în care Teodora Vasile ne-a introdus în intimitatea muzicii celor de la Pink Floyd, una dintre trupele mele favorite. (Cosmin Stancu)
Am lucrat în diverse echipe de-a lungul timpului, însă de prea puține ori pot spune că am avut într-adevăr sentimentul că fac parte din ele. Oamenii din spatele societatesicultura.ro, Corabia noastră de nebuni, m-au făcut să înțeleg cu adevărat ce înseamnă ideea de echipă, de tot unitar care lucrează pentru atingerea unui obiectiv comun. Același lucru l-a descris și omul principal din spatele acestui proiect, Simona Barbu, atunci când a scris povestea inspirațională pornind de la reclama lui Steve Jobs, Here’s to the crazy ones. M-am regăsit în fiecare cuvânt al acestui articol, care îmi dă curaj și energie să merg mai departe în fiecare zi, oricât de greu ar fi.
Scriu de un an la acest site și nu mă mai satur de inspirația pe care colegii mei mi-o oferă. Fiecare își dorește să participe la activitățile echipei, să reprezinte cu drag spiritul nostru, să răspândească cultura și să facă schimbări cu pași mici. Simona, o mână de om cu o inimă mare și o energie debordantă, ne menține uniți. Mama dragonilor, cum își spune singură, alături de domnița Ana Mănescu, cea care se asigură că fiecare virgulă și cuvânt sunt la locul lor, ne ajută să fim mai buni, să devenim acei crazy ones care vor schimba lumea.
Exact ce a surprins Simona în inspiraționalul ei – dorința de a fi diferit, de a lăsa ceva în urma ta –, asta e ce ne caracterizează. Și cred că acest articol ar trebui să ne ghideze pe fiecare dintre noi atunci când facem ceva. Because the people who are crazy enough to think they can change the world are the ones who do. (Ana-Maria Anghelescu)
Nu mi-am putut alege un articol anume pentru că sunt multe despre care m-am gândit că mi-ar fi plăcut să le fi scris eu. Sunt multe care susțin idei pe care într-adevăr nu le-am uitat. Cuvinte care îmi schimbă starea de spirit, îmi rămân întipărite în minte și stau să se macereze, în simbioză cu experiențele mele vechi și noi. Mă încurcă, îmi arată drumul, mă apasă, mă eliberează, mă ard, mă răcoresc, mă frâng, îmi dau aripi. Sunt cele care creează povești în care fiecare dintre noi se poate regăsi. De aceea nu cred că a greșit cu nimic Ana vorbind despre Puterea cuvântului. E magie, ne modelează. Dar poate și, de exemplu, să ne informeze, și să fie tot magie. Contează cine îl folosește.
Cristi este pentru mine unul dintre cele mai bune exemple că poți scrie despre subiecte serioase într-o manieră inedită, că nu este obligatoriu îți iei atitudinea sobră și să lași informațiile să curgă grămezi-grămezi, pur și simplu, în fața cititorului. El le cosmetizează și le aduce aranjate pe tavă, să îți fie drag să te servești. Te informează, dar te și uimește. Combină probleme de pe scena politică internațională cu muzica, literatura, cinematografia și le așează în jocuri de cuvinte. Trasează nenumărate paralele între idei, pe care mereu le contorizez în timp ce citesc, gândindu-mă, matematic, că tinde spre infinit. Scrierea lui e complexă, dar eu vreau să o numesc simplu: festin. (Teodora Vasile)
Nu îmi plac citatele, deși cândva nu știam să scriu fără acea serie de mici pasaje împrumutate care să mă ghideze. Îmi displac cu atât mai mult cu cât le observ pretutindeni, uneori chiar îmi sar în ochi. Vorbim în citate oare pentru că nu ne găsim propriile cuvinte și avem nevoie să le aplatizăm pe ale altora? Ori pentru că ne validăm prin apel la autoritate? Îmi pun încă asemenea întrebări din reflex, dar nici măcar nu e relevant.
Este o crimă pe care o comitem în fața noastră ca oameni, ca ființe raționale, să acceptăm să fim într-o transă permanentă, ghidați de hazard.
Se întâmplă însă uneori să regăsesc în unele cărți ori articole mici frânturi de suflet, de o autenticitate și de o simplitate atât de naturale încât ajung să cred că, într-adevăr, nu ar putea fi gândite într-o formă mai frumoasă de atât. Așa mi s-a întâmplat când am citit pentru prima dată un articol al Teodorei – Laurence – lupta de a te descoperi pe tine însuți –, care și-a lăsat puternic amprenta asupra mea. Să fi fost scrisul ei, să fi fost subiectul ales ori ambele… nu contează atât de mult. Știu însă că, din acel moment, de fiecare dată când un nou articol al său este publicat, caut printre rânduri acele fugare reflecții care dau viață și îi particularizează scrisul într-o manieră atât de originală și firească. Și în care, evident, mă regăsesc.
Ne avântăm în viață fără să gândim prea profund. Alergăm de-a lungul liniei impuse, respirăm printre picături, ne ștergem fruntea și zâmbim tâmp. Așa e bine. Acum sunt un alt om ‒ diferit, special, unic.
(Maria Banu)
Trebuie să accceptam ca postulat că ne place întotdeauna la celălalt în special ceea ce ne lipsește nouă. Și nu, nu e vorba de vreun omuleț cu ochii verzi care pune stăpânire pe noi, ci de respectul față de un cumul de virtuți pe care le găsim în Celălalt. Virtuți pe care le-am îmbrăca și noi, dar ne vin prea largi ori prea strâmte ori ca hainele cele noi ale împăratului. De pildă, eu întotdeauna am apreciat oamenii care știu să povestească întâmplări. Iar Teo în acest articol nu povestește întâmplări, ci povestește o carte. Iar Teo în acest articol nu povestește un roman/nuvelă/povestire, ci un volum de poeme. Adică, oricât de paradoxal și oximoronic sună, Teo povestește sentimente. Iar mie, omul care se îneacă literar cu verba dicendi et sentiendi și al cărui debit verbal atinge cote alarmante de prepoziții și conjuncții inutile, nu-mi rămâne decât să-mi scot pălăria de nepurtător de pălărie în fața colegei mele din Craiova și să recunosc că scrie mai mult ca perfect… simplu. (Cristi Cucu)
Sunt câteva persoane pe care trebuie să le menționez, fiindcă le datorez mulțumiri personale: Teodora, care a înțeles realmente cartea mea de debut, și care o iubește și o apără, uneori chiar și în fața mea; Delia, pentru scrisoarea cu care m-a surprins și m-a emoționat după lansare; Iulia, pentru articolul despre Simone de Beauvoir, în care am găsit o frază care s-a mulat pe mine: Sunt mult mai mult decât pot face; Ștefania, mulțumită căreia mi-am amintit discursul lui Charlie Chaplin, de care m-am îndrăgostit într-o toamnă, în Operă; Raluca, pentru un articol de care chiar cred că avem cu toții nevoie; și Simona, care a pariat pe noi când a decis să ia un cerc studențesc și să-l transforme în proiect cultural, fără să știe că va salva cel puțin o viață.
Simona avea nevoie de un editor-șef, rol care mi-a revenit mie. Niciuna nu cred că se aștepta să îmi placă atât de mult și să cresc atâta prin această experiență. Am învățat de la oamenii mei. Am fost inspirată și emoționată de articolele lor. Fiind implicată în procesul de creare al fiecărui material publicat pe site, am turnat o parte din mine în toate. Să aleg între ele ar fi ca și cum aș fi pusă să aleg, ca mamă, între puii mei. Nu pot, toate îmi sunt dragi. Le știu suișurile și coborâșurile, le-am văzut crude, nemachiate, proaspăt născute, le-am văzut primii pași, le-am ascultat supărările și nelămuririle. Le-am ajutat să fie cele mai bune variante ale lor și nu pot să le cer mai mult de atât. The best you can is good enough[1], i-am spus fiecărei povești. În toți autorii noștri, chiar și în cei de ocazie, mi-am pus speranța că vor (micro)schimba o lume. Și tuturor le garantez că au schimbat-o pe a mea. (Ana Mănescu)
Seria de exerciții colective este coordonată de Teodora Vasile.
[1] Radiohead – Optimistic