Puteți citi aici despre sfârșitul shogunatului și refomele din perioada Meiji.
Schimbările declanșate de restaurația Meiji în 1868 au provocat multe dezordini sociale într-o țară puternic ancorată în rădăcinile ei tradiționale. Deși inițial reformele au fost acceptate de către înalta societate, cei din pătura de jos neavând niciun cuvânt de spus, după începerea aplicării acestora mulți au dat înapoi, privind cu nostalgie vremurile shogunatului. O parte din elita politică și chiar și țărănimea s-au revoltat și au încercat să reducă pe cât posibil noile reguli sau să facă în așa fel încât să se revină la vechile obiceiuri. Anumite clanuri au căutat să acapereze puterea în noul sistem, în timp ce țăranii au apelat la metode violente pentru a-și atinge scopurile.
Conducerea Japoniei avea grave probleme în a administra țara din cauza modificărilor bruște care au intervenit în palierul politic, iar mai apoi în societate. După restaurație, mai exact între 1868 și 1872, la sate au avut loc 343 de incidente. Unele dintre acestea au fost conflicte locale între lorzii feudali și țărani, dar majoritatea au fost din vina impozitului pe pământ care îi împovăra pe săraci. Într-o încercare de a atrage populația, împăratul și politicienii au promis să reducă cu 50 de procente taxele aplicate din perioada shogunatului pentru alienarea suferințelor poporului. Ulterior, aceste promisiuni s-au dovedit a fi o stratagemă pentru a slăbi șansele shogunului și ale aliaților săi de a purta un război împotriva împăratului.
Începând cu anul 1870, agricultura și-a revenit, iar numărul de proteste și perturbări s-a redus extrem de repede. Deși schimbarea de la putere le-a dat speranțe țăranilor, în unele districte administrate direct de către noul regim, taxele au crescut. Atunci când guvernul a abolit domeniile feudale în 1871 și a numit guvernatori pentru înlocuirea daymio, fermierii au protestat ocazional.[1]
Legea Conscripției din 1873 a provocat cele mai grave tulburări din acea perioadă. Pe baza acestui act normativ, serviciul militar dura trei ani în armata regulată și patru la rezerviști. Astfel se sfârșea o lungă perioadă de tradiție ereditară a samurailor. Fosta clasă privilegiată și-a simțit interesele lezate. Într-o confuzie generală, o parte dintre țărani aproape că s-au răsculat și s-a ajuns chiar și la crime din cauză că legea conscripției ofensa credințele și obiceiurile locale. Poate cel mai important motiv pentru care aceste reforme au fost întâmpinate cu ostilitate s-a datorat faptului că restaurația nu a fost făcută cu sprijin popular.
Fruntașii noii organigrame politice aveau să fie în mare parte membrii marilor clanuri care deținuseră puterea și în perioada shogunatului. Teama de a nu împărtăși soarta multor state din Asia, care au devenit colonii europene, și dorința de a concura cu Vestul au accentuat ideile oamenilor politici pentru înarmare și expansiune teritorială.
Într-un asemenea context, problema de fond, cu potențialul conflictual care s-a născut, a fost cea a relației dintre exigențele modernității și păstrarea virtuților de patriotism care să dea dimensiune identitară actului și deciziei politice și în afara teritoriului propriu-zis nipon. Pentru că, în absența introducerii în ecuația modernității nipone a sentimentului de mândrie națională și a naționalismului înțeles și manifestat într-o mare diversitate de forme, politica colonială nu poate fi nici înțeleasă și nici pusă în valoare la adevărata sa dimensiune și semnificație. Iar reperul care a motivat la modul general modernitatea și evoluțiile spectaculoase ale Japoniei de-a lungul ereii Meiji, a fost incontestabil naționalismului.[2]
Principalele domenii asupra cărora noul regim și-a concentrat atenția erau creșterea industrială, militară și economică a țării. Primul mare test în ascensiunea Japoniei de a deveni o mare putere avea să fie războiul împotriva Chinei, desfășurat între 1894-1895. Niponii au făcut o demonstrație de forță și și-au impus dominația asupra Coreei[3], pe care au anexat-o în 1910. După acest război, diplomatul britanic De Villenoisy constata sec: este dureros să vezi ridicându-se în cele mai îndepărtate zone ale Asiei un stat european real, al unui popor galben.[4] De acum încolo, Asia avea să rămână fără principalul ei hegemon, China, înlocuită de un altul – Japonia –, care va aplica un regim mult mai dur țărilor ocupate decât predecesorul său.
Majoritatea obiectivelor politicienilor din era Meiji au fost îndeplinite: țara nu a ajuns o colonie europeană, dimpotrivă, și-a făurit un imperiu colonial, și-a dezvoltat capacitatea militară și s-a impus ca o mare putere. Întrebarea pertinentă care se pune este următoarea: ar fi putut Țara Soarelui Răsare să se afirme fără dezvoltarea naționalismului până la extrem? Politicienii acestei perioade au crezut că pot evita influența europeană dacă își direcționează eforturile pentru susținerea culturii și tradiției autohtone. Dacă Japonia alegea modelul monarhiei parlamentare britanice, lucrurile s-ar fi desfășurat într-un mod mai aproape de ceea ce reprezintă ea astăzi. Ura față de celelalte popoare ale Asiei n-ar fi fost promovată, iar armată nu ar fi preluat conducerea statului, ducând țara pe urmele imperialismului. Atunci s-ar fi evitat crimele făcute de politicienii și militarii japonezi în războaiele purtate pentru visul nipon. De asemenea, poate japonezii de rând nu ar fi suferit dezastrul social din 1945.
[1] Marius Jansen, Oposition movements in early Meiji, în: Marius Jansen(ed.), The Cambridge History of Japan, vol.5, p. 370.
[2] Lucia Popa, Simona Drulă, Japonia EREI Meiji, Editura Universitară, București, 2009, p. 186.
[3] Coreea avea să sufere cele mai grave consecințe. Prinsă la mijloc, în conflictul dintre cei doi giganți, ea avea să își piardă până și puterea de a se autoguverna.
[4] op.cit., p.192.
sursa foto – Scenă care prezintă confruntarea dintre vechi și nou la începutul perioadei Meiji