Umorul este peste tot, dar trebuie să ştim să îl vedem şi mai apoi să îl acceptăm. Metehnele societăţii sunt multe, iar analiza lor ne-ar întrista teribil. Însă, uitându-ne la lumea în care trăim sau la clasa politică conducătoare, putem găsi fără mare greutate ceva care să ne stârnească râsul. Apreciez poporul român în special pentru că e capabil să facă haz de necaz. Slavă Domnului că românii nu sunt oamenii regulilor (nemţeşte vorbind), afirma Steinhardt. Sunt oameni inediţi şi elastici, care răzbesc chiar şi prin cele mai grele perioade, ieşind mai mult sau mai puţin şifonaţi, dar întotdeauna cu zâmbetul pe buze.

Dictaturile decapitate prin umor a fost titlul dezbaterii la care am participat cu ocazia Zilei Europene a  Limbilor, sărbatorită de Institutului Cultural Român din Bucureşti.

Invitaţii acestei seri au fost Bedros Horasangian și Doru Pop, cărora li s-a alăturat moderatorul evenimentului, Péter Demény. Aceştia au creat, chiar şi pentru câteva ore, o atmosferă relaxantă şi veselă. Am râs împreună cu oameni de toate vârstele, care veniseră să confirme faptul că numai umorul i-a ajutat să treacă peste perioade negre ale vieţii si ale ţării.

Până să ajungem la comunismul lui Nicolae Ceauşescu, perioadă care a fost des menţionată, că doar despre dictaturi era vorba, am avut plăcerea să observ că toate discuţiile ce aveau la bază râsul, ironia şi starea de bine conduceau la I.L.Caragiale. Marele scriitor român a fost un etalon pentru iubitorii de limbă română. El trăia, scria şi, nu în ultimul rând, râdea româneşte, fiind considerat de oamenii de cultură ai vremii un diavol al umorului şi al bunei-dispoziţii. Oriunde intra, însufleţea mulţimea, care îl asculta cu plăcere.

Din sală a fost lansată o întrebare: Există umor în funcţie de naţionalitate? O întrebare legitimă, din punctul meu de vedere, pentru că adesea această categorie estetică inclusă în comic este secţionată în funcţie de originea glumelor. De aceea întâlnim umor englezesc, evreiesc etc., deşi fiecare popor are modalitatea sa specifică de a glumi, care apare ca o coagulare a unor elemente ce îşi au originea în viaţa satului, în pătura de jos a societăţii, unde oamenii trăiesc sincer, râd din toată inima şi fac haz de suferinţele şi nevoile cu care se confruntă.

Trăind în comunism pentru mai bine de patru decenii, românii au îndurat multe. Cozile nesfârşite pentru alimente, banii pe care îi aveau în casă, fără să aibă pe ce să îi cheltuie, manifestările în cinstea tovarăşului şi multe altele – toate fiind înglobate în nesiguranţa în care îşi duceau existenţa – au împins cuţitul, care în 1989 a ajuns la os. Suferinţa unui popor a izbucnit şi a dus la pierderea multor vieţi pentru ca noi, cei de astăzi, să creăm un umor liber. Şi ei, românii a căror viaţă a fost permanent constrânsă de regulile comuniste, au râs, pentru că altfel nu cred că ar fi putut suporta, deşi mulţi scriitori, pe parcursul anilor ’50 – ’60, au ajuns în spatele gratiilor pentru că au îndrăznit să glumească. Poantele neacceptate de Partid îţi puteau aduce mare suferinţă. Astfel este descris comunismul sub forma sa dramatic-îndârjită. Paradoxul comic al acestei situaţii este că cei mai mari susţinători ai regimului au ajuns, după ’89, în prima linie a persoanelor care îl condamnau. Suişurile şi coborâşurile vieţii ne oferă astfel doze serioase de ironie.

Discuţia a alunecat în perioada de după ’89 când unul dintre invitaţi a menţionat faptul că dublul sens al cuvintelor s-a pierdut, iar glumele au ajuns fără perdea. Se realizează studii despre glumele primordiale europene, fiind puse în oglindă cu cele de astăzi. Privind spre continentul american, ne dăm seama că rochia lui Marilyn Monroe nu mai este subiect de scandal, ca în anul 1955, când a fost lansat filmul The Seven Year Itch, deoarece azi doar trupurile dezgolite vând, iar umorul ilustrat în filme sau în seriale este lipsit de esenţă pentru că se râde înaine de a fi spusă poanta, cu ajutorul acelui râs fals pus pe fundalul peliculelor. Astfel publicul este lipsit de şansa de a filtra informaţia primită din partea actorilor şi de a râde cu adevărat.

Participanţii la eveniment au a fost activi la discuţie, primind  şi transmiţând informaţii, seara încheindu-se cu o notă ironică din partea domnului Bedros Horasangian:

Stalin îşi termina şedinţele de partid printr-o formulă simplă şi scurtă: pentru azi numai atât!

sursa foto: (c) Mădălina Haiducu