Cum îmi place să mă informez cu privire la artă în general, dar mai ales la cea contemporană, am ajuns, ca urmare a unui search, la un articol de pe site-ul Dilemei Vechi, a cărui autoare era Carmen Dobre. Era vorba despre un răspuns la un text de Lucian Mândruță pe tema artei și mai ales a artistului modern. Polemica dintre cei doi, axată în special pe rolul artistului (despre care domnul Mândruță afirmă că ar fi un „prestator de servicii”), m-a dus cu gândul la eterna problemă a artei moderne, care a iscat atâtea controverse de-a lungul timpului. Așa au ieșit la suprafață câteva dintre concluziile și ideile mele mai vechi. Ca atare, rândurile ce urmează nu se vor a fi o comparație a celor două articole menționate. Acestea sunt doar un pretext pentru reflecție. Dar mă voi referi, mai târziu, și la cele mai importante argumente enunțate în ele. Dacă vreți, conținutul acestui articol este un colaj de idei menite să contureze concepția mea despre termenul – esențialmente difuz – de „artă”.
Vrem, nu vrem, arta e dependentă de anumite tehnici și subiecte – o combinație de variabile. Nu consider că arta, în calitate de concept, trebuie să limiteze. Cu toate acestea, conceptul este prin definiție unul elitist. Ce e artă se diferențiază de ceea ce e obișnuit, firesc, cotidian. E vorba despre ceva deosebit, ieșit din comun. Sau cel puțin de la ideea aceasta a pornit termenul de ars. Desigur, nimeni nu ne împiedică să forțăm aceste limite. Însă trebuie să ajungem la un echilibru între opinia personală și opinia critică. Nu putem emite judecăți absolute fără argumente solide, pornind doar de la propriile gusturi sau opinii.
Era postmodernă se definește printr-o relaxare a regulilor și canoanelor, conform dictonului Cine caută mai mult adevăr va găsi mai multe adevăruri. În mod evident, indiferent de perioada în care ne mișcăm, dar mai ales în condițiile dispariției unei entități cu putere de decizie absolută[1], componenta subiectivă nu va putea fi niciodată eliminată când vorbim despre artă. Însă ceea ce consider eu de mare importanță în dezbaterea despre arta modernă „urâtă”, „absurdă”, „lipsită de mesaj” este următorul aspect: de când pictura și alte ramuri cu o tradiție puternică ale artei, aflate în strânsă concurență cu fotografia[2] și alte medii vizuale axate pe reproducerea realității, au fost forțate să găsească mijloace noi de expresie, din ce în ce mai mult întâlnim confuzia dintre artă și statement. Din punctul meu de vedere, pisoarul lui Duchamp nu este artă. Pur și simplu nu poate fi. În schimb, este un statement, un statement despre artă dacă vreți. Ideea de bază a readymade-ului este că artistul decide ce anume este sau nu artă. Cu alte cuvinte, eu, artist, ridic un bolovan de pe drum și îl desemnez drept obiect de artă. Nu dezbatem dacă suntem sau nu de acord cu această afirmație, dar este o idee ca oricare alta, o convingere care se vrea exprimată. Însă poate că arta nu e mediul potrivit pentru a o face. La asta se reduc, în opinia mea, multe dintre discuțiile și polemicile legate de arta modernă, caracterizată printr-o dimensiune puternic conceptuală. E vorba despre ideile care caută noi forme, însă, din păcate, nu întotdeauna (ba chiar de cele mai puține ori) cele pe care le îmbracă sunt cele care le pun cu adevărat în valoare. Rezultatul este o discrepanță puternică între formă și conținut și, ca urmare, alienarea privitorului.
Argumentul cheie al domnului Mândruță este că artistul profesionist al zilelor noastre este dependent de piață, așa încât, din păcate, trebuie să creeze ceva care să „vândă“. All art is quite useless, spunea chiar Oscar Wilde în prologul romanului Portretul lui Dorian Gray. Iar amicul Macklemore, entertainer prin excelență și contemporan cu noi, îl contrazice parcă atunci când afirmă cu dezinvoltură: A life lived for art is never a life wasted[3]. Cert este că arta este dezavantajată în capitalism fiindcă nu are însemnătatea practică inerentă altor domenii, aș adăuga eu. Dar asta nu înseamnă că cel care o creează se reduce la un simplu prestator de servicii. El se mișcă permanent între libertatea de creație, dorința de a-și urma impulsurile și nevoia de a-și câștiga existența. Dar nu este nicidecum un supus, un sclav al sistemului, sau cel puțin nu este obligat să fie. Nu degeaba artiștii au fost întotdeauna rebeli și dizidenți. Iar aici sunt de acord cu ceea ce afirmă Carmen Dobre (al cărei text mi se pare mai nuanțat și bine argumentat): arta nu e obligată să reprezinte ceva unanim considerat „frumos“, să nu provoace, să fie cuminte și docilă.
Într-adevăr, nu orice este artă, în schimb arta poate reprezenta orice, atâta timp cât o face într-un anumit mod, de preferință unul estetic.
Sunt conștientă de faptul că am deschis, probabil, Cutia Pandorei și discuțiile despre acest subiect nu vor înceta niciodata. Poate cândva în viitor îmi voi revizui chiar eu opiniile. Deocamdată, în orice caz, războiul cuvintelor continuă.
[1] În Renaștere, dar și mai târziu, componenta religioasă a jucat un rol deosebit de important inclusiv în artă. Raportarea la divinitate era modul în care era legitimată o operă de artă. Odată cu „moartea lui Dumnezeu” proclamată de Nietzsche, această instanță a dispărut, deschizând calea epocii postmoderne.
[2] E vorba aici strict de faptul că fotografia, prin excelență mimetică, a înlocuit la un moment dat pictura, fiind considerată o reproducere mult mai fidelă și exactă a mediului înconjurător. La rândul ei, fotografia s-a stabilit abia în secolul al 19-lea ca artă, imitând tocmai pictura (e vorba de acel curent numit pictorialism).
[3] Macklemore, Ten Thousand Hours (album: The Heist).