— La Auschwitz, spuneţi-mi, unde era Dumnezeu?
— Dar unde era omul?
Era o vreme când ştiam că pe lume există doar binele. Credeam în bine fără să mai pun alte întrebări. Fusesem înconjurată de el: filmele şi cărţile aveau finaluri fericite, nopţile îmi legănau doar vise de poveste, zăpezile îmi întregeau mereu Crăciunul. Am crescut şi m-am confruntat treptat cu sentimente pe care nu le mai cunoscusem vreodată, cel mai puternic dintre ele fiind dezamăgirea. M-am izbit deodată de o lume care m-a speriat, mă sperie. Am văzut, de la distanţă, răul. Şi răul în cea mai urâtă formă a sa, cea umană. Am citit despre el. Am scris despre el. M-am simţit dezamăgită, dar, în acelaşi timp, recunoscătoare: în faţa tuturor încercărilor, a momentelor de cotitură, a acelor semne de întrebare care nasc în noi cutremure, toţi avem de făcut o alegere – în urma ei, rămânem, simplu, oameni sau neoameni, învinşi sau învingători.
Ideologia nazistă s-a construit pe baza unor alegeri şi s-a propagat în acelaşi fel. Personaje care şi-au justificat deciziile şi acţiunile prin faptul că erau convinse că fac bine: lor, naţiunii, lumii. Dar lumea le-a descalificat ulterior, pe fiecare dintre ele, iar istoria le-a pus o etichetă fără echivoc: criminali. În urma lor nu au rămas doar o serie de opţiuni greşite, ci și răni adânci cât pentru o viaţă întreagă, suflete condamnate să trăiască în frică odată cu ieşirea de la Auschwitz sau din orice alt lagăr de concentrare şi, iremediabil, milioane de morţi, probabil cea mai ruşinoasă statistică pentru umanitate.
Alegerea Sofiei de William Styron nu este neapărat o carte despre suferinţele Auschwitz-ului, despre nopţile nedormite la gândul că nu vei apuca ziua următoare sau despre pierderea treptată a emoţiilor şi a firii, ci este o carte despre drama ulterioară supravieţuirii. Căci, la zece ani de la părăsirea lagărului nazist, Sofia Zawitowska, o poloneză catolică venită în America, încă trăieşte în amintire, convinsă că ajunsese dintr-un infern într-altul: cel al memoriei. Sofia nu poate uita la ce lucruri a renunţat, cum fusese nevoită să se comporte în momente-cheie, hotărâtoare pentru destinul ei, nu poate uita nici la ce fusese supusă în lagăr, iar apoi în casa ofiţerului Höss, unde avusese norocul să ajungă ca dactilografă şi traducătoare. Toate acestea, culminând cu alegerea supremă pe care trebuise să o facă, despre care nu poate vorbi, o trimit pe Sofia într-o capcană din care are senzaţia că scapă: vinovăţia.
Nu pot alege, nu pot alege!, se porni să ţipe. (O, cât de vii îi erau în minte ţipetele acelea! Nicicând nu ţipaseră atât de înfiorător heruvimii torturaţi, ca să acopere zarva infernului). Nu mă siliţi să aleg. Nu pot să aleg!
Sentimentul că a supravieţuit pe nedrept, în timp ce pe alţii i-a ucis gazul, insistenţa ei de a uita de trecut, pentru ca acesta să o bântuie, din nou, amăgirea că muzica sau dragostea ar putea-o salva o aduc pe Sofia de la o stare la alta, din care, multă vreme, nu vede nicio scăpare. Şi cum poţi trăi în afara fiinţei tale? Cât poţi trăi?
Nathan Landau, un intelectual evreu, este cel de care se îndrăgosteşte Sofia. Cei doi au în comun pasiunea pentru muzică, dar şi o sete de iubire care-i face să creadă în eternitatea puţinelor clipe de fericire sinceră şi în vindecarea fiecăruia dintre ei. Pentru că, la fel ca Sofia, Nathan trăieşte şi el frustrări care-l dărâmă. Deşi îi salvează viaţa Sofiei, la propriu, deşi o iubeşte şi îi repetă constant că are nevoie de ea, tot el este cel care îi hrăneşte şi vinovăţia: parte a unei rase care îndurase atâtea, Nathan vede în Sofia nu recunoştinţa pentru că a scăpat cu viaţă, ci josnicia, degradarea morală. O ştie norocoasă, dar îi consideră norocul impur, pătat de acţiuni lipsite de etică, cărora alţi oameni nu le-au rezistat. Cu acest tip de vorbe o face să plătească pentru existenţa ei – injustă, în opinia lui, faţă de inexistenţa altora.
Ce nu înţelege Nathan e că, în lagăr, noţiunea de om se pierde între mirosul cărnii umane arse şi siluetele rahitice. Şi-atunci, devii animal, fără să te gândeşti la trecut sau la viitor, ci la un prezent doar al tău, te închizi într-un sine egoist şi solitar.
Ştiind că naziştii m-au transformat, ca pe toţi ceilalţi, într-un animal bolnav, de ce mă simt vinovată de tot ce am făcut acolo? De simplul fapt că mai sunt în viaţă?
Naratorul privitor la drama ei şi la povestea lor de dragoste este Stingo, tânăr aspirant la statutul de scriitor, care, la rândul său, se îndrăgosteşte de Sofia, fără să-şi mărturisească sentimentele. Cei trei leagă o prietenie frumoasă, dar presărată de minciuni şi de adevăruri ascunse. În timp, totuşi, Stingo îi câştigă încrederea femeii şi o descoperă complet, cum nu fusese ea descoperită de nimeni altcineva.
Îşi revenea însă frumos. O mai dureau câteodată oasele, mai ales fluierele picioarelor şi gleznele, şi mai avea în umblet o şovăială ce părea legată de lipsa de tonus şi de oboseala ce o copleşea adesea şi care spera că vor dispărea odată şi odată. Totuşi, dacă nu se poate spune că trăia într-o revărsare deplină a luminii solare – metaforă răsuflată pentru o sănătate înfloritoare –, se afla la o distanţă sigură şi confortabilă de bezna abisală ce fusese cât pe-aci s-o înghită.
Stingo o urmăreşte pe Sofia, o observă, în vise şi în fantezii, în realitatea pe care o descifrează cu greu, dar din ce în ce mai clar. Se sufocă într-o tăcere vie, alegând, iniţial, prietenia în locul a ceva mai mult. Când însă îşi mărturiseşte iubirea, profită, cumva, de vulnerabilitatea Sofiei, de violenta ei despărţire de de Nathan, de perspectivele imaginare ale unui viitor alături de ea, deşi, în adâncul sufletului, ştie că aceasta se zbate între Nathan şi Auschwitz, între Auschwitz şi Nathan. Tocmai de aceea, când cei doi prieteni ai săi fac alegerea finală, prin care se unesc pe vecie, în moarte, fiindcă fuseseră atât de neputincioşi să o facă în viaţă, Stingo nu-i acuză, se resemnează ca şi când alegerea lor este una firească, aşteptată. Instabili emoţional, depinzând unul de celălalt pentru a-şi îneca dramele într-o fericire închipuită, găsesc, ca unică soluţie pentru împăcarea lor cu ei înşişi, cianura. Pentru prima oară, Stingo cunoscuse iubirea intensă şi tot pentru prima oară, pactul sinucigaş al celor doi, a doua mare alegere a Sofiei, îl pune faţă în faţă cu moartea cu adevărat crudă, uzurpatoare de idealuri şi de sensuri.
Într-o bună zi, voi scrie despre viaţa şi moartea Sofiei, demonstrând prin asta că răul absolut nu poate fi niciodată extirpat din viaţa lumii.
Auschwitz-ul i-a învins iremediabil pe Sofia, şi, indirect, pe Nathan. Iar Stingo crezuse că va fi al doilea salvator al spiritului Sofiei, că o va aduce la el, că ea va învăţa să trăiască prin el şi că soarele din părul ei blond îi va coborî şi în suflet. Îi aflase povestea şi prin aceasta credea că o înţelesese pe ea, că înțelesese Auschwitz-ul, atrocităţile care îi măcinaseră anii. DarNimeni nu va înţelege vreodată Auschwitz-ul.
Şi totuşi, în cel mai dureros moment al realităţii sale, Stingo găseşte o nouă menire pentru omul care vrea să se agaţe de viaţă, cu disperarea proprie doar fiinţelor care caută răspunsuri şi înţelesuri în tot ce e frumos sau urât pe pământ. Găseşte o nouă menire, nu ca o certitudine sau ca o asigurare a drumului către pacea sufletească, ci o menire ca un crez, singurul care ne poate înlesni plimbarea dezordonată prin lume.
[…] ca şi când furiosul Stingo, în al cărui corp am locuit cândva, sau care m-a locuit cândva pe mine, învăţând direct, pentru prima oară în viaţa lui de adult, ce înseamnă moartea, durerea, prietenia, înfricoşătoarea enigmă a existenţei umane, ar fi depus eforturi fizice pentru a excava din hârtie singurul adevăr ce-i mai rămăsese – poate singurul adevăr suportabil: Revarsă-ţi iubirea peste tot ce este viu.
Titlu: Alegerea Sofiei
Autor: William Styron
Editura: Art
Colecție: Laur
An: 2007
Traducător: Virgil Stanciu
Pagini: 712