Nu am fost de multe ori la mare, însă aspectul acesta nu mă împiedică să o iubesc, să îi duc dorul în fiecare zi, așa cum duc dorul fiecărei zile însorite de vară. Sunt o ființă solară și expansivă, căreia îi plac căldura, vara și marea. Îmi amintesc și acum melodiile de la Vama Veche. Aproape toate erau despre mare și îmi creau o imagine magică despre ea – iubirea mea din alte zări. O revăd cu drag de fiecare dată când o vizitez – ce-i drept cam rar – și mi-ar plăcea să fiu în locul celor care s-au născut în acea parte a țării sau au avut posibilitatea să crească acolo. Marea e unică. Îmi oferă sentimentul infinității, al indefinitului, al zădărniciei chiar, însă nu mă întristează. Toate lucrurile negative capătă altă valoare atunci când le privesc în relație cu ea. Marea… acea necunoscută pe care nu reușesc să o cuprind în cuvinte. (Ana-Maria Anghelescu)
Vama Veche. Încă de la intrare, oamenii pe care îi văd îmi smulg un mic zâmbet. Își cară leneș trupurile bronzate, dezgolite spre destinații fără importanță. Le simt degajarea în ritmul pașilor și mi se pare că cineva a suspendat timpul, că am un infinit la dispoziție. Îl pot lua de mână și să fugim în mare, să îl umplu de sare, de alge, îl pot așeza la o terasă, să îl înfășor în fum de țigară și să-i șterg mustățile de la spuma de bere sau îl pot lăsa pe prima bordură, el oricum m-a lăsat de la început în voia mea. Pentru că infinitul e de-al locului; nu mă judecă, doar clipește lent și mă privește complice.
La fel de lent, parcă plutind, pot cerne cu degetele de la picioare nisipul de pe plajă, să o mai văd o dată în toată lungimea ei, de la nord la sud, și să mă opresc la terasa cu bărbi și păr blond care îți întind hamacele, să te amețești sub soare, iar noaptea aprind lampadare mici, să te mintă că ești printre stele. Sau pot să merg înspre corturi, să alung somnul oamenilor și să mă insinuez printre ei. Pentru că nimic nu e mai frumos decât să te trezești dimineața cu marea la o-deschidere-a-pleoapelor-distanță.
Apoi, la orele cele mai călduroase, liniștea de pe plajă îmi amintește că am venit cu atâtea gânduri pe care mi-am propus să le abandonez, să se piardă printre pietrele tăioase din apă, să se rupă în mii de bucățele, să îmi aleg eu, capricioasă, numai ce îmi place. Pentru că în Vamă nimeni nu te oprește din a-ți căuta fericirea – care, totuși, de cele mai multe ori e de ocazie.
Însă nu ai cum să te plângi dacă ai apucat să vezi măcar un răsărit de soare, să stai obosit pe plajă și să distingi începutul unei noi zile. Să știi că fenomenul văzut de tine s-a petrecut de atâtea ori înainte, dar să te gândești că niciun moment din viață nu seamănă întru totul cu altul. Și nici tu nu ai cum să rămâi același. Pentru că fiecare experiență, cât de mică, te schimbă într-un fel. Sau îți mai lasă câteva amintiri – o persoană regăsită în noapte, frânturi de conversații, dimineți târzii, vânt în păr și liniștea de a te afla în locul potrivit ție. (Teodora Vasile)
De aș putea să îmi construiesc propria lume, ar arăta ca-n Vamă. O lume mică, dar sufocată de oameni a căror forfotă continuă uită să adoarmă. Un fel de târgușor neatins de rigiditatea progresului, societății, valorii, eticului și etichetei. Cu străduțe înguste, numai unele pavate, cu miros de fast-food în stânga, clătite cu nume ciudate în dreapta, gofre, nisip și sare. Nu e loc de concepte abstracte, de lucruri serioase, de (ne)fericiri aici. Iluzia de a fi liber e singura ce poate fi trăită.
O lume plină de dreaduri, plete, bărbi, pălării, culori și sunetul plastic al șlapilor de plajă. În care oamenii se înțeleg fără propoziții. Și în care toți se acceptă așa cum sunt. Fie pentru că uităm să fim noi, fie pentru că ne regăsim în absența constrângerilor – dar are vreo importanță? Nu te privește nimeni acuzator pentru că preferi să îți tocești blugii pe borduri sau să îți arunci teneșii pe firele de înaltă tensiune. Nu te judecă nimeni că dansezi (și adormi) pe mese ori că te arunci dezbrăcat în mare la șase dimineața – ușor mahmur și după ce ai dansat o noapte întreagă la Stuf –, intrând în absurdul unei competiții deja pierdute cu răsăritul, pe ritm de Bolero.
În lipsa de uniformitate, conformism și monotonie a Vamei, muzica, variind de la dub step la cea mai rea rockăială, invadează timpanele în aglomerația de chipuri pierdute, senine și nepăsătoare, plutind printre micile tarabe cu bijuterii handmade. La numai câțiva pași, marea înghite plaja, cotropită în arșița zilei de amatori ai bronzatului, iar noaptea – de mici grupuri stând în cerc ca în jurul unui foc de tabără. În serile de Folk You, nu contează că simți că îți arde pielea, că ai frisoane ori că hainele îți sunt pline de nisip și de sare, iar părul ars de soare și răvășit (în fapt, exact asta e frumos), muzica și sunetul valurilor spărgându-se în întuneric îți șoptesc că nu ai vrea să fii altundeva.
În Vamă se strâng toate tipurile de oameni, variind precum prețurile shoturilor de tequila în diferite colțuri ale plajei: de la salsaioți la folkiști, de la hippioți la punkiști, de la teens wanna be la roakeri cu vechime. Dar categorisirile inevitabile sunt numai moduri de a-i cunoaște. La colț de stradă e întotdeauna cineva care face artă, cântând la chitară sau împletind cosițe încâlcite și sărate. La Pirați (sau Vamaia), unde extremismul și autenticul vamaiot îți dau de înțeles că nu prea ai ce căuta acolo dacă nu te încadrezi în tipar, e totuși locul unde nu te simți singur – în special spre dimineață, când oamenii devin deodată foarte friendly și bombardează străinii, pe care au avut grijă să îi măsoare câteva ore din cap până în picioare, cu întrebări de tot soiul, iar dacă ai noroc să te placă atunci nu vei fi singur pe plajă la răsărit.
Desigur, lumea mea – Vama văzută prin ochii mei – diferă de ceea ce este, de fapt. Anarhia pașnică și libertatea, cu care m-am încăpățânat să caracterizez acest loc, sunt aparente. Dar prefer această iluzie realității camerei mele. (Maria Banu)
Seria de exerciții colective este coordonată de Teodora Vasile.