Mi se întâmplă uneori să traversez bulevarde aglomerate fără să ridic măcar o secundă ochii din asfalt. Mi-i înfig în griul lui și mă mișc plat înspre destinație. Nu mă interesează viața care curge pe lângă mine, nu îmi pasă că poate pierd atâtea zâmbete, că poate nu văd cum cineva aduce marea în niște ochi albaștri, că altcineva își plimbă buclele pe lângă mine și sunt blonde, lungi și tinere și că proprietarul lor mi-ar fi putut încurca voluptos gândurile printre ele. Sunt clipe în care suntem prea plini de tot ce am trăit încât o mică bucată de nou nu ar mai avea loc să pătrundă. Nu ne mai așteptăm să găsim nicio sclipire în nimeni, parcă știm că viața a aruncat orice ființă în beznă și ochii ne-ar mustra dacă am încerca să răzbatem prin negrul lăsat. Nu mai luăm pe nimeni în brațe să îl punem calm sub microscop. Îi înghesuim în sertare și le punem etichete mâzgălite în grabă. Știm un om pentru că trecem în fiecare zi unul pe lângă altul la facultate sau la serviciu, nu pentru că ne-am oferit din timpul fiecăruia pentru a împărți povești în nopți calde, în bucătării reci. Ne știm vecinul zâmbitor și ne gândim că are o viață mai frumoasă decât a noastră, dar nu vom avea cum să aflăm vreodată că a așteptat atâtea dimineți cu mintea amețită de fumul de țigară. Știm oamenii de undeva, dar îi știm de unde trebuie?

ce e după ziduri nu e treaba ta și nici nu vrei să fie, nu e așa […]

Eu nu am doborât ziduri, ci am ales să deschid niște coperte. Editura Herg Benet le scosese de puțin timp în fața cititorilor. Pe prima dintre ele se afla un tricou inscripționat cu un mesaj – O să mă știi de undeva, titlul volumului de poeme cu care Petronela Rotar a debutat în acest an. L-am simțit ostentativ acum, în vremuri în care aparențele au mare însemnătate, uneori fiind singurele punți de legătură între oameni. Eram invitată să disec cuvintele din carte pentru a cunoaște cu adevărat autoarea, pentru a-i pătrunde printre trăiri, reușind, poate, să rezonez. Am acceptat, m-am simțit provocată să îmi întăresc sau schimb total părerea bună pe care mi-o creasem când am participat la evenimentul de lansare a cărții, despre care am scris aici. În fond, câteva ore de lectură pot fi privite ca o mică evadare în frumos, pe care nu aș avea cum să o regret.

între cărți nu mai ești niciodată singură, sunt toți iubiții tăi cu care ți-ai deflorat neuronii, dendrită cu dendrită.

Dar evadarea de care am avut parte de această dată a fost într-un univers greu, plin de sentimente puternice. O atmosferă apăsătoare. O lume deasupra căreia plutea necontenit amenințarea norilor care ar putea răbufni în furtuni interminabile de lacrimi.

poftiți și gustați, cum vi se pare limba mea? amară, spuneți? ah, puțin cam iute, poate? dar vă rog, degustați și cristalinul, nu e așa că e ușor sărat?

O evadare în care rămâneam cu lanțurile amintirilor legate de glezne și le târam greutatea pe pământul din lumea cărții în care am intrat. Am trăit o plăcere ciudată, tristă, care speria puțin, ca și cum m-aș fi plimbat noaptea printr-un cimitir ademenitor. Mă pierdeam în frumusețea clipei, dar mă treceau fiorii cu gândul la ființele care putrezeau în jur. În cartea Petronelei se poate simți durerea visurilor care ne-au murit de-a lungul anilor, a iubirilor care nu mai pot fi înviate, a regretelor cu care treci prin viață resemnat, ținându-le de mână, și pe care trebuie să înveți să ți le asumi; îți așezi acceptarea peste trecut cum așezi o floare pe catafalcul rece, să știi că ai lăsat o bucată de frumos în urmă pentru a putea merge mai departe.

nici măcar nu e vreo psihologie complexă la mijloc, desigur, victimele ajung uneori călăi. deseori. abuzații, abuzatori. it’s a classic. ai putea spune că totul e să îți dai seama de asta, să poți sta la semafor, să te uiți cu luciditate în retrovizoare și să vezi monstrul care se ascunde sub pielea frumoasă, fără riduri, dar nu e așa, ți-o zic eu. îl vezi. îl privești în ochi, îl strigi iar, Frankenstein.

așa, și?

te poți detesta. te poți și ierta, la o adică.

Resemnarea, puterea de a ierta pot fi considerate unele dintre ideile fundamentale ale volumului O să mă știi de undeva. Însă acestea nu sunt singurele. Sensurile reies dintre versuri în valuri care se încurcă între ele, sporind adâncimea trăirilor. Putem simți curaj, iubire apăsătoare, datorie de mamă, epuizare în fața încercărilor vieții, sexualitate suavă, ironie ușoară combinată cu umor fin, frică, singurătate, toate răsfirate de-a lungul a trei părți. Pentru că avem de-a face cu un eu liric care ne promite să se dezbrace în fața cititorului, astfel că își prezintă toate rolurile sociale pe care este nevoit să le joace pe scena cotidianului – mamă, fiică, iubită, scriitoare, jurnalistă. Nu se teme că ne va plictisi sau că ne va pierde cumva în complexitatea ființei sale. Ne amintește despre cum trebuie să privim un om pentru a-l cunoaște cu adevărat, despre cum ar trebui să îi căutăm prin înțelesuri și să încercăm să îl știm cu totul, de undeva din amalgamul de fațete pe care le poate afișa.

nimeni nu e fundamental rău, nimeni nu e fundamental bun

și nimeni nu e fundamental de încredere

toți oamenii cîndva, cînd nu te vor înțelege, te vor blestema și urî

Însă printre multele straturi ale eului liric este un sentiment care se inserează constant în atenția cititorului, este cuminte, decent în manifestări, dar nelipsit – tristețea. Am simțit-o pictată printre amintirile din copilărie; glasurile și faptele părinților, prietenilor îi purtau cu greutate nuanța. Trecerea anilor a adus cu sine despărțiri repetate, iubiri încheiate dur, care au pătat sufletul în tonuri cenușii, care au creat un vid al singurătății. O singurătate dintre cele mai disperate pentru că se manifestă deși în jur sunt prezențe diferite, dar care nu pot hrăni pe deplin, nu satisfac. Prezențe care totuși au o mare însemnătate, fiind pilonii în jurul cărora eul liric își creionează existența. Sunt stâlpii de care agață în fiecare zi sfori-autostrăzi-prin-viață. Pășește pe ele deasupra spectatorilor care, dezinteresați, îi acordă totuși un dram de atenție pentru că îl știu vag din anumite împrejurări. Dar cei mai importanți sunt cei pe care i-a ales, mai mult sau mai puțin conștient, să îi susțină pașii. Aceștia pot fi caractere atât de instabile încât îi oferă un drum deloc liniștit. Însă oamenii pe care îi iubește îi definesc existența, într-un oarecare fel. Nu se poate elibera de ei. Sunt aceia pe care spune că i-a strâns în oamenarul său – firi mai bune sau mai rele, care i-au rămas impregnate în gânduri de-a lungul anilor.

nicio iubire care te mistuie nu trece de tot. te calcinează. rămâne arsura, ca de țigară stinsă direct pe dermă. dai cu fond de ten. în timp, se estompează, dar locul arsurii rămâne.

suntem arși pe interior. arsuri mari, arsuri mici. o carte pe care o citești, un loc, un om, un vis de noapte, o bucată de muzică, o clădire – toate se transformă în madlenă și tu ești înapoi acolo. e ca un val care te izbește, e ca o lovitură în plexul solar.

Trebuie să mărturisesc că ultimul poem al Petronelei, demistificarea asta, mi-a adus lumina de care simțeam că am nevoie pentru a înțelege cartea ca pe un întreg. Autoarea a fost sinceră cu cititorul de la început până la final, s-a expus cu totul, fără ezitări, fără temeri. Ne-a mărturisit că acesta a fost un exercițiu pentru ea însăși, o oarecare eliberare de greutăți, o grafoterapie. Astfel ne-a ajutat și pe noi să înțelegem complexitatea eului liric cu care ne-am întâlnit. Dar deasupra a tot se poate desprinde și o idee morală. Suntem învățați să avem curajul de a ne privi îndeaproape, de a ne analiza cu obiectivism greșelile, de a nu ne ignora părțile degradante ale ființei noastre. Pentru că înțelegerea și acceptarea aduc un strop de liniște. Iar jocurile, înșelătoriile obosesc, măștile se umplu de prea mult praf și se îngreunează, imaginea frumoasă creată pe retina celor din jur se va scoroji cu timpul, îi va zgâria și îi va trezi la realitate. Nu spun să ignorăm posibilitățile de a ne îmbunătăți caracterele, dar unele aspecte ale vieții nu mai pot fi schimbate, trebuie îmbrățișate așa cum sunt. Astfel că mă întorc cu gândul la o idee sugerată de Petronela în prefața cărții – cred că prima poruncă ar trebui să fie: iubește-te pe tine însuți.

suntem exact cine suntem, iar eu știu asta perfect. poți să îți construiești identități, virtuale sau nu, să te înconjuri de aplaudaci, poți să ascunzi adevărurile despre tine care dor. să pozezi. să vrei să crezi că ești ceea ce vinzi. să te oglindești în ceilalți și să ți se pară că ești ceea ce reflectă ei că ai fi. ceilalți nu sunt oglinzi, doar biete cioburi care nu reflectă, refractă. adică deviază, la dracu’. eu am ales să nu (mai) fac asta.

haznaua e pe jumătate golită. vina, pe jumătate iertată. exorcizarea asta. doare, știi?

 

e și ruletă rusească. da’ nu cu unu’

ci cu toate gloanțele.

Titlu: O să mă știi de undeva
Autor: Petronela Rotar
Editură: Herg Benet
Colecție: Radical din 5
An: 2014
Pagini: 128

sursa foto: arhiva personală a Teodorei Vasile