Pe harfa răsturnată a ierburilor tale, Vară…[1]
Sfârșit de vară. Soarele nu mai are pofta de până acum să ne lase urme usturătoare pe piele, se pierde în albastru și în alb și doar contemplă nostalgic – a reușit să împrăștie peste toți diferite nuanțe de bronz. Noaptea e din ce în ce mai grăbită, vrea să ne ducă în pat mai repede; ne amenință și cu ploi scurte, ne ascunde și stelele, numai să i ne supunem. Ne sulfă vânt la urechi ca să ne răcească gândurile, să ne aducă la realitate, să ne tragă din vacanță spre un nou început de toamnă. E asediu în toată regula. Tot ce putem noi să facem e să ridicăm o foaie albă pe care ne-am așternut câteva gânduri. (Teodora Vasile)
Se spune că lucrurile bune vin abia la sfârșit. Care sfârșit?, m-aș întreba. Probabil mi s-ar răspunde Sfârșitul verii, mai ții minte? E pe sfârșite. Gândind astfel, mă opresc o clipă, îmi pun ochelarii de soare la ochi și mă uit la cerul parțial acoperit de nori. Atunci realizez, într-adevăr, că vara aproape s-a terminat. Nu din lipsa de putere cu care soarele ardea odată, nici din faptul că în câteva zile va fi deja septembrie, ci din simplul fapt că pentru mine toamna nu reprezintă un nou început, ci o continuare a ceea ce a început vara.
Și ceea ce a început vara e pe cale să se desfășoare mai departe. Așa știu că în curând va fi toamnă.
A fost o vară a tinereții. O vară în care am pierdut vremea cu suficiente seriale încât să nu însemne într-adevăr am pierdut. O vară în care am cunoscut oameni interesanți și ambițioși în cadrul unui internship la Editura Litera. Totodată, am trecut printr-o perioadă în care am avut ocazia să îmbin utilul cu plăcutul în Vama Veche, alături de o parte din echipa societatesicultura, într-un proiect al Asociației Tinerii Uniți. Și a mai fost o vară în care am învățat să tac. Să-i ascult mai mult pe ceilalți, dar, mai ales, să-mi pese suficient cât să ne fie bine amândurora. Și, desigur, a mai fost un sezon al poveștilor culese din cărți în duminici însorite, genul de duminici experimentate doar la țară, pe un leagăn în natură, alături de o aromă proaspătă de cafea.
Vara asta am simțit, am trăit, am dansat până dimineața și am râs din tot sufletul. Și a mai fost o vară în care am reluat o prietenie de păstrat. Acea prietenie cu un om alături de care știi că vei crea povești. Atât. Restul lucrurilor trebuie să rămână nespuse. (Beatrice Mituleci)
Pentru mine, vara a însemnat dintotdeauna acasă. De data aceasta am simțit, probabil pentru prima oară în mulți ani, bucurie și împăcare întorcându-mă aici. Nu mai locuiesc cu ai mei părinți din clasa a 5-a, iar vacanțele – mari și mici – petrecute la țară aveau întotdeauna un aer constrângător. Rareori ieșeam din propria-mi cameră, deși dorul-de-ducă de la 15, 16, 17 ani nu-mi lipsea. Treptat, izolarea a devenit dezirabilă, chiar dacă mai visam încă la prieteni (imaginari) și la mare sau munte (reale). Mi-am îngropat insomniile în cărți, în filme și în muzică, am învățat istorie și filosofie. Mi-am creat o rutină care mă suprasolicita, forțându-mi mereu voința și rezistența, dar nu simțeam oboseala, eram prea captivată de lumea pe care o descopeream și vedeam prea puțin ce e în jurul meu.
Ieri m-am întors acasă și am înțeles că sunt un om diferit de cel care a crescut aici. Mi-am salutat cei mai buni prieteni (cei patru pereți ai camerei mele), mi-am contemplat noptierele cu cărți dragi și balconul unde îmi plăcea să citesc în puținele zilele de septembrie când vântul de toamnă își făcea simțită prezența. Am dat buzna în amintiri. Mă simt ca fiul risipitor – am rătăcit un an de zile, dar abia acum, aici m-am regăsit. În alți ani așteptam cu nerăbdare sfârșitul vacanței, astăzi mă gândesc cu groază la mâine, când o să mă întorc într-un loc ostil, de care mi-e teamă.
Îmi vor lipsi cafeaua-de-dimineață (mai bine zis, de la amiază) cu mama și cu bunica, mirosul cafelei-de-la-apus de pe acoperișul casei unde stau ore în șir ascultând muzică și privind cum soarele se ascunde după dealuri, cafeaua-de-la-miezul-nopții fără care nicio carte nu are gust. Îmi vor lipsi tăcerea gării, înfrigurarea copacilor și cruzimea răsăritului. Îmi vor lipsi ploaia de la șase dimineața, mâncarea mamei, până și ciocnirile de orgolii cu tata.
Nu s-au schimbat multe, în definitiv. Poate doar modul de a mă raporta la acest loc în care se află toate (dar puținele) lucruri pe care le iubesc. Poate modul de a mă raporta la lucruri în general. Cred că, în sfârșit, am obosit. (Maria Banu)
Cogito ergo autoconsum. Vara asta, pe când stăteam în marea vamaiota, cu picioarele pe nisipul abraziv și pietrele zgrunțuroase, ca un fakir pe patul său de cuie, gândindu-mă la cine-știe-ce divinitate indiană cu colți de fildeș și urmărind dansul bollywoodian al valurilor, neverosimil, mi-au trecut prin cap următoarele: A nu gândi. Ce-ar fi dacă nu am mai gândi? Să stăvilim fluxul nesfârșit de idei mai mult sau mai puțin relevante, mai mult sau mai puțin utile. Să fim nimic. Să fim vid. Spațiu interstelar. Să ne aruncăm în supa primordială, pe când ființă nu era, nici neființă, ca în Scrisoarea I.
Imediat însă logica bunului simț și legea a doua a termodinamicii mi-au aplicat o corecție fizică și m-au adus cu picioarele pe pământ. Evident, pe aceeași platfomă continentală colțuroasă a Mării Negre. Lecția bunului simț spune că a gândi la negândire presupune un efort de, ei bine, gândire. Dificil? Sigur nu e mai dificil decât a doua lege a termodinamicii. Nu termodinamica predată în gimnaziu – de altfel, am refulat toate orele de fizică din copilărie –, ci lecția de fizică predată de Muse pe ultimul lor album eco(nomy) friendly, The 2nd Law.
Energy continuously flows from being concentrated to becoming dispersed, spread out. (Muse, Unsustainable)
Legea a doua aduce în discuție orgoliosul termen de entropie, unitatea de măsură ce determină gradul de dezordine, de haos dintr-un sistem izolat. Legea asta spune că dezorganizarea universului tinde către un maximum. Cu alte cuvinte, entropia fie rămâne constantă, fie crește exponențial, însă niciodată nu poate scădea. Exemplu: așezăm un mănunchi de zece atomi de hidrogen în punctul X al unei camere izolate. Gradul de organizare al camerei este extrem de ridicat, așa că entropia este scăzută. Atomii de hidrogen vor pleca însă natural în căutarea (zadarnică a) perechii lor. Eventual, cinci atomi de oxigen. Rezultat: sistemul devine progresiv dezorganizat, iar entropia crește. Anarhia acaparează sistemul. Din fericire, unde e legea a doua a termodinamicii, e tocmeală: chiar dacă incredibil de improbabil, există posibilitatea ca, în traiectoria pe care o desenează în interiorul camerei, atomii de hidrogen să se întâlnească în punctul ințial X. Entropia va fi din nou scăzută. Dictatura ordinii se instaurează.
Cum scăpam totuși de entropie? Superioară nu numai numeric legii a doua, legea a treia a termodinamicii vine cu soluția: Dezordinea unui sistem devine zero atunci când se atinge temperatura de zero grade Kelvin (-273,15 °C). Însă fizicienii de la Massachusetts Institute of Technology abia au reușit să atingă temperatură de 450 pK. Spun abia, pentru că în SI al unităților de măsură prefixul pico are în urma lui alte patru prefixe obscure: femto, atto, zepto și yokto. Practic, chiar în cel mai organizat sistem se regăsesc reziduuri entropice.
Acum îmi veți pune întrebarea legitimă: Și ce legătură există între entropie și negândire?. Înlocuiți, în teoria de mai sus, atomii cu gândurile. Atâta timp cât avem gânduri, idei înnăscute sau dobândite, materialul genetic constitutiv le setează să producă energie cinetică. Nu poți face un snop de gânduri, să te pui în calea unui univers în expasiune. Unui Big Bang, ca cel descris în Scrisoarea I. Cu atât mai puțin ne putem dizolva gândurile. A încerca să ajungem la o temperatură cât mai apropiată de zero absolut e ca și cum gândurile noastre ar accepta provocarea Ice Bucket. E trecător și tangențial. Singura soluție viabilă: criogenia. (Cristi Cucu)
Seria de exerciții colective este coordonată de Teodora Vasile.
[1]Ionel Teodoreanu, Lorelei, Editura Minerva, 1991