Știți poveștile cu turcii cotropiți de bravii domnitori români și interminabilele bătălii dintre cele două popoare? Permiteți-mi să spun că istoria n-are întotdeauna dreptate. Pe lângă faptul că n-ar admite niciodată adevărata realitate a înfrângerii noastre în fața turcilor (am fost sub suzeranitate otomană timp de secole, oameni buni), nici n-ar avea bunăvoința să ne spună următorul adevăr: suntem prietenii turcilor, iar turcii sunt prietenii noștri.
Acesta este principalul gând al doamnei Silvana Rachieru, directoare a Institutului Cultural Român din Istanbul și un istoric aflat la limita celor două lumi.
Toți, când suntem mici, visăm la o meserie ideală. Ce visați să deveniți în copilărie?
O vreme am cochetat cu ideea de actorie, eram și în trupa de teatru a școlii. După care, dragostea pentru animale m-a dus către medicină veterinară și etologie. Iată că acum lucrez cu actorii și mi se pare extrem de intens și frumos. Iar animalele îmi îmbogățesc viața.
De unde pasiunea pentru istorie și cum ați decis să urmați studiile în cadrul Facultății de Istorie?
Pasiunea vine din familie. Sunt un copil al arhivelor, tatăl meu, conf. dr. Mihai Rachieru, a fost directorul arhivelor din Prahova peste 30 de ani.Îmi amintesc cum mă strecuram și mă ascundeam în depozitele cu documente (marele privilegiu pe care mi-l acorda tata) și citeam titlurile de pe dosare – medievale, primăria X, rafinăria Y, toate sunau foarte misterios. Pentru mine istoria, documentele erau parte din viața de zi cu zi, dar mult timp nu am văzut-o ca pe o posibilă meserie. Când eram în liceu s-a înființat Facultatea de Arhivistică în cadrul Academiei de Poliție și brusc am realizat că aș putea să mă orientez spre domeniul arhivelor. Totuși, deși mi-am depus dosarul întâi la Arhivistică, până la urmă am dat examen la Istorie. M-am speriat de jandarmul de la poartă, de regimul prea milităresc și am virat către Universitate. Și așa am devenit studentă la Facultatea de Istorie.
Cum este trecerea de la omul din fața catedrei la cel din spatele ei? Ce fel de relație aveați cu studenții dumneavoastră?
Neașteptată. Nu voiam să fiu profesor, nu luasem în calcul varianta. Dar în toamna lui 1998, când eram proaspăt întoarsă de la Budapesta, unde absolvisem un program de master de istorie la Central European University și mă luptam cu ideea de a mă înscrie la doctorat în America, profesorii mei, Mirela și Bogdan Murgescu, mi-au spus că este nevoie de cineva care să țină seminariile de istorie otomană și m-au întrebat dacă mă interesează. Am zis da fără ezitare, deoarece eram deja îndrăgostită bine de otomani. Era vorba de un semestru, așa că am zis că nu pierd nimic dacă până în iarnă, când se depuneau dosarele pentru America, predau. Dar m-a prins dragostea pentru predare și mi-am dat seama că asta vreau să fac și am rămas. Cât despre studenți, mi-a plăcut întotdeauna să comunic cu ei, să nu impun o rigiditate nefirească la ore. Am prieteni buni din primele generații de studenți (am predat până în 2006) și bucuria mea cea mai mare este să mă întâlnesc, chiar și acum, cu foști studenți care să îmi zâmbească sau să îmi povestească cum a fost la Istanbul, vizitându-l pentru că i-am făcut eu curioși.
Care este povestea apropierii dumneavoastră de Istanbul și de cultura turcă?
Întâmplarea. În anul I, obligată fiind să aleg și o limbă veche, am mers la cursul de turco-osmană. Nu știam nimic despre turci și cu atât mai puțin despre istoria lor și aveam, bineînțeles, bine implantate toate stereotipurile despre turcul cel rău. Dar treptat am început să citesc, să mă documentez și să mă îndrăgostesc de istoria lor. Cultura islamică, extrem de puțin cunoscută în anii 1990 în România, istoria Imperiului otoman m-au captat iremediabil. Profesorii mei din facultate, Viorel Panaite, Bogdan Murgescu, Mihai Maxim au avut rolul major în a-mi alege această specializare. În 1997 am fost în prima vacanță la Istanbul, o săptămâna cadou de licență din partea părinților mei. Atunci m-am îndrăgostit de Istanbul și mi-am promis că într-o zi voi petrece mai mult timp aici. Iată s-au făcut aproape 10 ani petrecuți Istanbul, din care 8 la ICR și restul la diverse burse de cercetare, timp în care am învățat enorm despre cultura și civilizația turcă și imi este tot mai greu să mă despart de oraș, chiar și pentru câteva zile.
Povestiți-ne despre activitatea Institutului. Care sunt cele mai importante proiecte?
Greu de sintetizat în câteva fraze. Sloganul nostru este „Îți aducem România prin culori, prin sunete, prin cuvinte”. Așadar, la institut încercăm prin proiectele noastre să acoperim toate aceste domenii. Aducem artiștii români în Turcia și promovăm cultura română în toate aspectele ei. Sunt câteva proiecte de suflet, bineînțeles, din cele peste, probabil, 250 organizate de institut din 2006 încoace. Atelierul de traduceri – eveniment constant din 2008, pentru că atunci când am vrut să traducem literatură română în turcă am descoperit că nu avem traducători. Împreună cu cea mai importantă agenție literară din Istanbul, Kalem, am crescut tineri traducători, aflați sub atenta îndrumare a prof. dr. Luminița Munteanu, de la Facultatea de Limbi Străine a Universității București și traducătoarea lui Orhan Pamuk în limba română. Rezultatele sunt vizibile în cărțile din librăriile turcești – Norman Manea, Gabriel Țepeneag, Gabriela Adameșteanu, Mircea Cărtărescu, Dan Lungu. Cum în spatele managerului cultural se află istoricul, de 3 ani am demarat un proiect de promovare a clădirii în care se află ICR Istanbul – Conacul Musurus Pașa, singura proprietate de patrimoniu a României în Turcia, înscrisă pe lista monumentelor istorice. Clădirea, construită la începutul anilor 1890, a fost cumpărată de statul român în 1907 și timp de mai bine de un secol a fost reședință diplomatică – inițial Legația României, după 1923, Consulatul României. Din 2009 găzduiește numai ICR Istanbul. Proiectul are trei direcții – sensibilizarea autorităților pentru începerea unui program de renovare a clădirii, deschiderea clădirii ca locație de evenimente pe harta culturală a Istanbulului și, nu în ultimul rând, valorificarea istorică – studiu monografic și documentar. Pentru fiecare din aceste puncte m-am concentrat diferit: realizarea unui studiu geo-tehnic al clădirii de către specialiști locali pentru a identifica gradul de uzură a clădirii; reparații de întreținere și curățire a interioarelor; organizarea de evenimente proprii în clădire sau oferirea spațiului pentru alți operatori culturali, așadar o deschidere către public. Cât despre valorificarea istorică – studii în arhivele și bibliotecile din București, Istanbul și Atena, organizarea unei expoziții documentare „Conacul Musurus Pașa, valoare simbolică și culturală”, prelegeri, articole, interviuri.
Alte domenii – filme multe și de succes aduse în Istanbul, Ankara, Izmir, Kars, Eskisehir etc. Spectacole de teatru aplaudate la marile festivaluri din Turcia, concerte de muzică clasică, rock, etno-rock, world music, balcanică, prezență constantă la Bienala de artă din Istanbul, expoziții de pictură și fotografie și multe altele.
Alexandru Tomescu, Claudiu Bleonț se află printre numeroșii artiști cu care ICR Istanbul a colaborat. Ce alte nume s-au mai remarcat prin astfel de proiecte?
Mi-ar trebui multe pagini ca să îi amintesc pe toți, e totuși o activitate care se întinde pe 9 ani. Pentru mine este partea cea mai luminoasă a activității la ICR Istanbul: întâlnirea cu artiștii, privilegiul de a petrece câteva ore cu cei atinși de har artistic și pentru care nu încetez să le mulțumesc. Mi-au dat din bucuria lor, din energia lor și din dorința lor de a trăi frumos. Câteva nume, fără a realiza vreo ierarhie: Norman Manea, Silvia Kerim, Alexandru Solomon, Corneliu Porumboiu, Zdob și Zdub, Sistem, Cristina Flutur, Gianina Cărbunariu. Gândul însă mă duce imediat către cei pe care i-am cunoscut, dar între timp au plecat dintre noi: criticul de film Alex Leo Șerban, care a sprijinit realizarea primelor săptămâni ale filmelor românești în Turcia în 2007 și 2008 sau jazzmanul magic Johnny Răducanu care și-a regăsit sângele turcesc prin bazarul istanbuliot după un concert în 2007, domnul Gheorghe Bob, care și-a dedicat viața conservării memoriei insulei Adakale și ne-a împărtășit și nouă povestea într-o expoziție în 2011.
Cine sunt oamenii din spatele acestor proiecte? Care sunt poveștile lor?
Suntem o echipă din șapte persoane acum. Patru colegi se ocupă ca lucrurile să meargă bine administrativ (Alin, Olivia, Narcis și Abdullah) și alți doi, Șeila și Costin, de punerea în practică a proiectelor culturale visate. Din echipa administrativă, doi sunt români și doi turci, dialogul cultural existând astfel și în viața noastră de zi cu zi. Costin Zamfir este la Istanbul din toamna lui 2011. Absolvent al facultății noastre, a fost prins și el de virusul istoriei otomane și al culturii turce. La institut se ocupă de proiectele de film și muzică și lucrăm împreună la cele academice. În timpul liber urmează cursurile de master ale Departamentului de istorie din Universitatea Bilgi, pentru ca întreaga experiență să poată fi materializată și într-o lucrare de master. Șeila Suliman, tătăroaică din Dobrogea, este filolog și traducător autorizat de limba turcă, iar la Istanbul predă română. Coordonează cursurile de limba română organizate la institut, proiectele de literatură, teatru, educație și cele dedicate diasporei. S-a alăturat echipei din 2012. Suntem o echipă tânără, cu vârste între 30 și 40 de ani, sudată mai ales de momentele dificile din vara lui 2013, când am trăit printre gaze lacrimogene și comunicate de presă.
Care este relația românilor din Turcia cu ICR Istanbul?
Românii s-au apropiat treptat de ICR Istanbul. La început cu ezitări, dar când s-au convins că noi doar le oferim momente frumoase fără a le cere nimic în schimb au căpătat încredere. Îi întâlnim atât la evenimentele noastre, cât și la cele organizate împreună cu asociația diasporei, biserica română sau consulatul din Istanbul. Mai nou, comunicăm și pe facebook, toate anunțurile noastre de evenimente le postăm și pe grupurile lor. Aș face o mențiune specială referitoare la cursurile de română pentru copii: pentru prima dată semestrul acesta avem 12 cursanți juniori, proveniți din familii mixte. Cursurile sunt și un prilej de socializare pentru mămicile lor, care petrec în fiecare sâmbătă câteva ore împreună la ICR Istanbul. Și românii ne caută ei, vor să intre pe listele noastre de email, vin să ne viziteze.
Cum percepeți imaginea României în Turcia?
România se bucură în Turcia de o imagine pozitivă. Este văzută ca o țară europeană mai apropiată din punctul de vedere al afinităților și al culturii. În ochii turcilor, nu avem strictețea și rigiditatea occidentală și atunci comunicarea este considerată mai ușoară. Mă refer aici la imaginea „de pe stradă”, a publicului nostru. Suntem un fel de europeni balcanici.
Care credeți că sunt principalele asemănări și deosebiri între receptivitatea culturală a celor din România și a românilor stabiliți în Turcia?
Nu aș face neapărat o comparație. Sigur, pentru cei plecați de câțiva ani din România intervine nostalgia, dorința de a reîntâlni artiști pe care îi știau de acasă și o curiozitate mai mică în fața numelor noi. În același timp sunt mai bogați cultural, deoarece sunt expuși la două culturi, și cea română și cea turcă. Pe scurt, turcii și românii se bucură când Palme d’Or este câștigat la Cannes, atât de Cristian Mungiu, cât și de Nuri Belge Ceylan, pentru că ambii sunt „de-ai lor”.