Entuziasmul cu care am aşteptat The Diplomatic Agenda a depăşit cu mult antipatia mea faţă de dimineţile de luni. Am ştiut că o să merite, nu numai datorită temei, Cultural diversity and ethnic minority, ci şi datorită faptului că ediţia de anul trecut şi-a lăsat amprenta asupra mea.
Proiectul a debutat cu un training cu o temă bine aleasă – Legislaţia internaţională privind statutul minorităţilor –, prezentat de Ion Gâlea, Director General al Departamentului de Afaceri Juridice din cadrul Ministerului Afacerilor Externe şi lector la Facultatea de Drept, Universitatea din Bucureşti. Trainingul a început prin a oferi o perspectivă generală asupra reglementărilor la nivel european privind minorităţile, constituindu-se, în opinia mea, într-o introducere binevenită pentru zilele ce urmează. Voi încerca în rândurile următoare să sintetizez ce am învăţat în prima zi a proiectului, cu părere de rău că nu pot reda atmosfera şi revelaţiile pe care, inevitabil, le-am trăit pe parcurs.
După sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, discuţiile despre minorităţi s-au acutizat, din perspectiva subiectului drepturilor omului. Astfel, în 1966 a fost semnat Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice, care stipula, în articolul 27:
În statele în care există minorităţi etnice, religioase sau lingvistice, persoanele aparţinând acestor minorităţi nu pot fi lipsite de dreptul de a avea, în comun cu ceilalţi membri ai grupului lor, propria lor viaţă culturală, de a profesa şi practica propria lor religie sau de a folosi propria lor limbă.
Unul din scopurile principale ale acordării de drepturi minorităţilor a fost prevenirea conflictelor. Având în vederea numărul lor semnificativ, susţinerea de către statul înrudit şi posibila suprapunere cu o dispută internaţională (aşa cum este cazul de azi al minorităţii kurde în cadrul războiului civil din Irak), statele au considerat că cea mai bună modalitate de a-şi păstra controlul asupra teritoriului este să le ofere, într-o anumită limită, drepturi minorităţilor naţionale.
Anii 1990-1995 au fost caracterizați de o efervescenţă în materie de drept internaţional. În această perioadă se pot identifica trei documente cu privire la problema minorităţilor. Primul dintre ele a fost Documentul reuniunii de la Copenhaga a conferinţei CSCE privind dimensiunea umană (1990), care conţine prevederi legate de drepturile minorităţilor: nediscriminarea, protecţia identităţii etnice, lingvistice, culturale şi religioase. Alături de acesta, poate fi menţionată şi Declaraţia Adunării Generale ONU (1992), care prevede obligaţia statelor de a proteja identitatea naţională, etnică, culturală, lingvistică şi religioasă şi stipulează drepturi ale persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale: dreptul de a se bucura de propria cultură, de a practica propria religie, de a folosi propria limbă, de a participa la viaţa culturală, religioasă, socială, economică, publică şi dreptul de a înfiinţa organizaţii.
În final, Convenţia cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, adoptată de către Consiliul Europei, este cea mai importantă reglementare cu privire la minorităţi, stipulând diferenţa dintre teoria dreptului colectiv (protecţia grupului de persoane aparţinând unei minorităţi) şi teoria dreptului individual (protecţie acordată fiecărei persoane aparţinând unei minorităţi, în mod individual). În cele din urmă s-a optat pentru teoria dreptului individual. Renunţarea la acordarea de drepturi colective este strâns legată de teama statelor că minorităţile ar putea obţine astfel o putere mai mare. Nici Convenţia cadru nu a stabilit o definiţie unanim acceptată a noţiunii de minoritate. Din punct de vedere diplomatic, la nivel internaţional, s-a preferat ambiguitatea diplomatică, ceea ce presupune că s-a lăsat la interpretarea fiecărui stat chestiunea minorităţilor.
Dacă avem în vedere cele două concepte de naţiune – naţiunea civică (modelul francez), care acordă un rol primordial conceptului de cetăţean, indiferent de originea etnică, şi naţiunea etnică (de sorginte germană) ataşată ideii unei naţiuni de aceeaşi etnie, care exclude minorităţile –, România este o naţiune civică:
România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială. [Constituţia României, art. 4, alin.(2)]
În România nu este definită minoritatea naţională, însă Constituţia României prevede existenţa unui număr de 19 minorităţi, ceea ce implică că numai minorităţile enumerate sunt şi cele recunoscute, oficial, de statul român. De asemenea, nu există o lege a minorităţilor, ci un cumul de prevederi.
În ceea ce privește chestiunea autonomiei teritoriale a minorităților etnice, aceasta ţine exclusiv de dreptul constituţional intern, nefiind reglementată la nivel internaţional. Un singur document european, Recomandarea 1201 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (1993), face referire la posibilitatea acordării unor autonomii teritoriale pentru minorități:
În regiunile unde constituie majoritatea, persoanele aparținând unei minorități naționale vor avea dreptul să dispună de administrație locală sau autonomă corespunzătoare sau de un statut special, conform situației istorice și teritoriale specifice și în acord cu legislația națională a statului.
Această recomandare nu s-a concretizat, iar autonomia continuă să fie o opţiune constituţională.
Partea teoretică a trainingului a fost urmată de discuţii libere pe tema autonomiei pentru minorităţi. Dobândirea autonomiei constituie un pericol la adresa securităţii unui stat?, Cât de mult contează cultura politică a unui stat în contextul problemei minorităţilor?, Ce avantaje/dezavantaje a obţinerii unei autonomii maghiare putem identifica? au fost doar câteva întrebări la care am încercat să răspundem.
Tensiunile provocate de minoritatea maghiară din România sunt puternic alimentate de la Budapesta […] Proiectul autonomiei maghiare este folosit de guvernul de la Budapesta pentru obţinerea de puncte electorale şi pentru devierea grijilor de la problemele reale spre sentimentul naţionalist […] Ideea de autonomie aşa cum o doreşte Guvernul de la Budapesta vine în contrast cu ceea ce se doreşte la nivel european. (Ion Gâlea)
Nu vreau să spun că este bine sau rău să acorzi autonomie unui grup etnic […] autonomia nu înseamnă independenţă. (Ion Gâlea)
De asemenea, participanţii ne-au împărtăşit din propria experienţă cu minorităţile din România.
Cronică de eveniment: un carneţel scris pe jumătate, multe răspunsuri, dar şi mai multe întrebări, numeroase teme de aprofundat, sentimentul că am fost la locul potrivit în momentul potrivit, convingerea că încă mai există profesori şi oameni politici care ştiu ce fac, ce zic şi, cel mai important, ştiu să împărtăşească.