Ieşi, copile cu părul bălai, afară şi râde la soare![1]

Îi văd în fiecare zi când mă întorc epuizată de la cursuri sau pur și simplu după un drum lung. Aleargă, râd, se joacă. Acum, că a venit vara, îi ascult în fiecare seară cum își contruiesc vise și lumi pe-afară, în timp ce eu încerc să-mi țin ochii deschiși. Din camera mea, le pot simți lor fluturii din stomac când leagănele se înalță spre cer. Aud iarba cum li se tânguie sub pașii neîntrerupți și timpul cum se oprește în loc doar pentru ei.

Sunt copiii unei țări mai fragile decât ei, mai nepregătite pentru mâine, mai lente. O ţară care îi aşteaptă pe ei să o facă bine. Da, toţi îşi pun speranţele în copiii de azi. Pentru că sunt născuţi într-un secol care le-a dăruit totul, pentru că sunt puri, nepătaţi de mizeria unui regim politic bolnav, pentru că ei sunt viitorul şi-atunci de ce să nu trăim cu iluzia că vor fi şi salvarea?

Unii vor fi. Vor creşte mari, vor fi doctori sau profesori, vor vindeca trupuri şi minţi şi suflete. Dar nu toţi vor reuşi. Cei mai mulţi vor rămâne prinşi în mediocritate sau, mai rău, în ignoranţă. Cu ei ce facem? Îi răsfăţăm de 1 iunie, deşi ziua lor ar trebui să fie în fiecare minut şi ar trebui celebrată prin acces gratuit la educaţie, la sănătate, prin punerea la dispoziţia lor nu doar a tehnologiilor avansate, ci şi a oamenilor profesionişti, care să le deschidă calea spre cunoaştere şi spre ei înşişi.

romania copiiAndrei are 9 ani. Știe despre România că e țara în care s-a născut și spune că românii sunt buni și se înțeleg unii cu ceilalți. A observat că, la munte, oamenii nu aruncă gunoaie pe jos. România lui Andrei se va confrunta într-o zi, curând, cu România mea. El va fi dezamăgit. Își va da seama, probabil, că românii nu sunt mereu buni, iar mie îmi va părea rău că va sta față-n față cu deziluzia.

La 7 ani, Daria și Bogdan cred în frumusețea României. Bogdan e convins că nici nu are cum să fie altfel, în fond, spune răspicat: pentru că sunt român. Nu știu cine i-a șoptit Dariei că în România sunt prea multe certuri și supărări, dar asta nu o împiedică să-i fie dragi toate zonele din ea, mai ales Bistrița, unde am fost cu mami luna trecută și mi-a plăcut foarte mult.

Andrei, la 10 ani de această dată, se consideră fericit aici, iar sora lui, Bianca (7 ani) se bucură că în țara ei e cald acum și poate să iasă afară să se joace cu pisicile.

Nectarie, deși are doar 6 ani, concluzionează cu fermitate: Îmi place de România, e frumoasă, pentru că are copii mulți și drăgălași, așa ca mine, unii care învață și alții care nu învață.

Toți șase vor ajunge, la un moment dat, într-un punct în care se vor întreba dacă să plece sau să rămână. Vor auzi voci, din stânga și din dreapta, care se vor contrazice unele cu altele. Daria se va gândi că, în cazul în care pleacă, Bistrița va rămâne oricum, așteptând-o. Bianca va ști că sunt pisici și peste ocean, iar Bogdan va învăța să fie englez. Dacă ne dorim ca salvarea să vină prin ei, ar trebui să ne dorim să le dăm motive să rămână. Sau, cel puțin, să se întoarcă.

Deoarece, cândva, şi visele noastre se dădeau în leagăn. E nedrept că noi am obosit prea devreme. Că timpul nu se mai opreşte în loc. Că ne-am pierdut din inocenţă, că am pierdut bătălii. Însă e firesc, până la urmă. Şi, în amintirea a ceea ce am fost, ar trebui să avem mai multă grijă de ei, cerând mai mult de la noi. Deşi doare uneori, noi nu mai suntem copii. Responsabilitatea, prietenia, pasiunea, munca, ambiţia, curajul, sinceritatea, mulţumirea sunt, toate, valori care ne-ar putea ajuta să îi ajutăm pe ei. Trebuie doar să le învăţăm mai bine, pentru ei. Să le învățăm și să le dăm mai departe.


[1] Ion Creangă, Amintiri din copilărie

surse foto: 1, 2