Imperiul Roman nu a fost construit într-o singură zi, după cum nici urmele influenței sale nu au dispărut într-o singură zi. Rolul deosebit de important pe care Roma l-a jucat în Antichitate a fost favorizat și de decăderea și cucerirea Cartaginei. Construită de coloniștii fenicieni pe țărmul african al Mării Mediterane, cetatea a fost un actor important în acel context istoric, beneficiind de o flotă numeroasă și de experiență comercială îndelungată. În același timp, relațiile cu Republica Romană nu erau unele foarte prietenoase, competiția dintre cele două fiind semnificativă.
Probabil cele mai cunoscute şi mai importante războaie antice purtate de romani au fost cele punice, îndreptate împotriva Cartaginei. Desfăşurate de-a lungul a mai bine de o sută de ani, cele trei războaie punice au schimbat cu totul echilibrul de putere al Antichităţii, transformând Roma dintr-un actor important la nivel regional într-o mare forță maritimă, evoluată de la o economie agricolă la una bazată în principal pe comerţ. Confruntarea dintre cele două civilizaţii a dus la formarea unui nou imperiu, bazat pe posesiunile celui cartaginez, dar a condus şi la distrugerea elementelor culturale ale cetăţii africane în favoarea celor romane.
În 509 î.e.n., Cartagina şi Roma semnaseră un tratat de prietenie, prin care se angajau să îşi recunoască reciproc zonele de influenţă, fără a interveni militar în interiorul acestora. Pe măsură ce Roma devenea din ce în ce mai puternică în peninsula italică, ea dorea să cucerească şi teritoriile cunoscute sub numele de Magna Graecia (teritorii greceşti aflate în zona Italiei de astăzi), ceea ce însemna o ameninţare la adresa influenţei cartagineze în Sicilia.
Revolta mercenarilor din Messina a constituit o ocazie de nesperat pentru romani de a încerca să diminueze influenţa cartagineză în zonă. Deşi dificilă prin implicaţiile sale, problema alianţei cu mercenarii din Messina a fost discutată şi aprobată de Senatul roman, fiind mai degrabă un pretext pentru a porni un război împotriva Cartaginei. Romanii realizau că pentru a-i învinge pe cartaginezi aveau nevoie de o flotă – un lucru destul de dificil mai ales că ei erau o putere pe uscat. Dar ambiţia acestora a fost mai mare, astfel că atunci când au reuşit să intre în posesia unei trireme cartagineze au copiat-o, au antrenat oameni să o conducă şi în decurs de două luni deţineau o flotă de 150 de vase. Încrederea oferită de reuşita construcţiei flotei a constituit probabil unul dintre factorii care au dus la câştigarea unei serii de bătălii, cum ar fi cea de la Mylae, cea din insulele Liparaeane sau cea de la Ecnomus – probabil cea mai importantă confruntare navală.
Deşi prima luptă pe coasta Africii de nord, desfăşurată la Adys, a fost un real succes pentru generalul roman Regulus, acesta a trebuit să mai aştepte ceva timp până să pornească un atac împotriva cetății înseşi. Armata cartagineză, ajutată de mercenari spartani, a reușit să-i învingă pe romani cu ajutorul cavaleriei şi a elefanţilor, aceştia fiind un element decisiv în majoritatea războaielor africanilor. Romanii s-au retras, dar nu au renunţat la război, astfel că în 241 î.e.n. au câștigat o bătălie navală decisivă, punând capăt hegemoniei cartagineze asupra mărilor. La finalul acestui prim război punic, Sicilia a devenit primul teritoriu maritim deţinut de Roma.
Însă pentru cartaginezi războiul nu era sfârșit, deoarece soldații angajați să lupte pentru cauza cetății trebuiau plătiți. În urma acordurilor cu Roma, Cartagina nu numai că era nevoită să cedeze câteva teritorii, dar avea și obligația de a plăti un tribut destul de mare pentru o perioadă de 10 ani. Războiul fusese dus de o armată de aproximativ 20 000 de mercenari de origini felurite – libieni, numizi, spartani, greci, iberici ș.a. –, iar aceștia își cereau drepturile. Lucrurile au luat o întorsătură dramatică în momentul în care cartaginezii au încercat să-și plătească datoriile, deoarece mercenarii au organizat o revoltă sângeroasă, care s-a transformat într-un adevărat război, considerat cel mai crud de până atunci și soldat cu anihilarea totală a oponentului. Hamilcar Barca, eroul din Sicilia, cum era supranumit, a fost cel care a reușit să mobilizeze cetățeni și alți aliați de pe teritoriul Africii sau Europei pentru a stăvili forța mercenarilor, decimând armata până la unul.
Pagini care redau momentele de luptă din confruntarea cu mercenarii, dar și câteva elemente de cultură și civilizație cartagineză se regăsesc în volumul Salammbô al lui Gustave Flaubert, care, deși nu s-a bucurat de succesul romanului Doamna Bovary (Polirom, 2007, trad. D.T. Sarafoff), se remarcă prin acuratețea descrierii de costume și de ritualuri, dar și a luptei trupelor.
Gloata înarmată cu prăștii se împărțise pe cele două aripi. Călăreții legiunii, sub armurile lor cu solzi de aur, mergeau în primele rânduri, săștând pe caii lor fără păr și fără urechi, cu coama tunsă, purtând în mijlocul frunții un cor de argint ca să semene cu rinocerii. În golul dintre cetele lor, înaintau tinerii pedestrași cu câte o suliță de frasin în fiecare mână și cu un coif mic pe frunte. Lăncile lungi ale pedestrimei grele se zăreau venind din urmă. Negustorii aceștia se încărcaseră cu toate armele pe care erau în stare să le care cu ei; unii purtau suliță, ghioagă, secure și două săbii; alții erau plini de săgeți! ca niște arici; numai brațele li se mai zăreau, atârnând peste platoșele îmbrăcate în lemn de corn și plăci de os. În sfârșit, se arătară schelăriile marilor mașini de război; carobalistele, onagrele, catapultele, scorpionii, legănându-se pe care trase de catâri și de boi înjugați câte patru. (…) Cartaginezii se mișcau atât de greu, încât barbarii îi pofteau, în bătaie de joc, să se culce la pământ; le strigau că vor veni numaidecât să le deșerte burțile, să le măture praful de aur de pe piele și să le dea să bea fier topit.[1]
Distrugerea armatei mercenarilor nu a încheiat disputele purtate de cartaginezi. După o scurtă perioadă de acalmie, au reînceput luptele pentru supremația asupra Mării Mediterane, dorindu-se și spălarea rușinii războiului anterior. De aceea, Cartagina și-a reluat pregătirile, de data aceasta sub conducerea lui Hannibal, fiul lui Hamilcar Barca. Punctul de pornire al bătăliilor a fost însă în Spania, acolo unde cetatea înființase o colonie, planul conducătorului trupelor fiind acela de a se alia cu alți dușmani ai romanilor și de a traversa Alpii pentru a ataca Roma. Deși la început nu a fost susținut de liderii de acasă, Hannibal nu a renunțat la planurile sale, în urma acțiunilor întreprinse Cartagina fiind nevoită să îl însărcineze cu apărarea cetății față de amenințarea romană.
Războiul părea câștigat de cartaginezi după câteva bătălii, în special cea din 216 î.e.n., de la Cannae, în urma căreia o mare parte din teritoriul roman a fost cucerit de Hannibal, dar armata slăbită după atâtea lupte nu putea să cucerească Roma imediat. Timp de mai bine de un deceniu cele două armate au dat lupte de mai mică intensitate pe teritoriul Italiei și abia Scipio Africanul, eroul din Spania, a reușit să pună la punct un plan prin care luptele să fie mutate în Africa, acesta realizând că însăși Cartagina trebuia atacată pentru a îndepărta trupele de Roma. După numeroase bătălii și asedii de cetăți aliate, Cartagina a fost învinsă în urma bătăliei de la Zama, fiind obligată să renunțe la posesiunile sale din Spania, la flotă și să plătească un tribut însemnat în argint.
Dorința de expansiune și de glorie a Cartaginei, dar și încercarea de a ieși de sub tutela Romei au făcut ca cetatea africană să încerce să atace Numidia, fără a reuși însă. Revitalizarea armatei punice ar fi reprezentat pentru Roma o nouă piatră de încercare, astfel că, la îndemnurile lui Cato cel Bătrân și ale altor membri ai Senatului, cetatea a fost atacată, locuitorii ei fiind luați ostatici și obligați să își distrugă cu propriile mâini orașul. Asediul lui a durat aproape doi ani, până când Scipio cel Tânăr a preluat comanda și a reușit să avanseze, distrugându-l în 146 î.e.n. în totalitate.
Cartagina rămâne în istorie ca una dintre cetățile care au marcat evoluția antică, dar aceasta nu a reușit să-și învingă orgoliul pentru a putea supraviețui. Romanii, marcați fiind de o ură puternică, nu au renunțat la dorința de a-și distruge concurenții până la ultima picătură. La finalul celui de-al treilea război punic, cetatea de origine feniciană a fost rasă de pe fața pământului și incendiată, supraviețuitorii au fost vânduți ca sclavi, iar posesiunile ei teritoriale au intrat sub autoritatea Romei. Între 49-44 î.e.n., Iulius Cezar a dispus construirea unei colonii romane a Cartaginei, iar un secol mai târziu aceasta a devenit unul dintre cele mai importante orașe ale Imperiului Roman. Ulterior, noua Cartagină s-a bucurat și de influențe creștine, fiind locul de întâlnire a numeroși oameni ai bisericii.
Salammbô a lui Gustave Flaubert, cartea care m-a determinat să caut mai multe despre istoria Cartaginei, poate fi încadrată cu ușurință în genul bijuteriilor literare, nu neapărat pentru valoarea ei în literatura universală, ci pentru bogăția detaliilor și descrierile pline de savoare ale obiceiurilor și ritualurilor cartagineze. Cuprinzând o poveste de dragoste între un personaj cu autenticitate istorică discutabilă, după cum susțin specialiștii, romanul lui Flaubert poate fi un mijloc atractiv prin care istoria devine accesibilă tuturor.
Timp de 700 de ani, Cartagina a reprezentat un simbol al evoluției societății, fiind promotorul civilizației, comerțului, măreției și opulenței. Exotismul și orgoliul erau caracteristicile principale ale acestui oraș, așa cum sunt evocate și în romanul Salammbô, fiind totodată cele care au dus și la decăderea sa. Nu ne rămâne decât să încercăm să învățăm din greșelile trecutului, dar și să aflăm mai multe lucruri cu privire la acestea.
Bibliografie:
Richard Miles, Carthage Must Be Destroyed: The Rise and Fall of an Ancient Civilization, Penguin Group, 2011 Jacob Abbott, Hannibal, Harper&Brothers Publishers, New York and London, 1901 http://www.heritage-history.com/www/heritage.php?Dir=wars&FileName=wars_punic.php, accesat 12.02.2014; http://www.history.com/topics/ancient-history/punic-wars, accesat 12.02.2014; http://www.phoenician.org/punic_wars_and_peace.htm, accesat 12.02.2014;
[1] Gustave Flaubert, Salammbȏ, Editura Știința Venus, Chișinău 1994, pag. 96