Cerul este indigo. Se lasă noaptea încet-încet. Zgomotele maşinilor, ale oamenilor tac. Doar vântul se mai aude. Cu toţii se retrag spre odihnă şi linişte. Liniştea este cea pe care o căutam în vâltoarea zbuciumată a vieţii.
Însă cum ar fi ca, aflându-mă în anul 1940, liniştea mea să fie tulburată de gloanţe, raiduri aeriene, strigăte, groază? Cum ar fi fost ca eu să fiu o fată de 13 ani ce trăieşte într-un Amsterdam aflat sub ocupaţie germană şi căreia îi place să viseze, să scrie, să se joace, să se îndrăgostească? Să fie un om normal. Dar nu. Orice drept mi-ar fi fost refuzat. De ce? Pentru că sunt evreică. Pentru că am avut neşansa să fiu evreică în perioada în care se ducea o luptă aprigă împotriva acestora.
Bicicleta mi-a fost luată. Mie, surorii mele şi tuturor prietenilor mei. Şi trebuie să purtăm steaua galbenă cusută pe mâneca hainelor. Steaua regelui David. Aşa putem fi diferenţiaţi. Putem fi ocoliţi, marginalizaţi. Tot ceea ce îmi fusese oferit înainte cu generozitate de către părinţii mei acum îmi este oprit. Germanii trimit citaţii către toate casele evreilor, chemându-i la secţii. Se duc şi sunt arestaţi. Nu se mai întorc niciodată. Tata a hotărât să ne ascundem. El, mama, eu şi sora mea, Margot. Ni se vor alătura şi alţii. Este un loc sigur. Nu ne vor găsi.
Clipesc uşurată la gândul că nu am fost acolo, că nu am trăit ce a trăit ea. Nu aş fi avut atâta curaj. Să pot să continui să sper. Să scriu şi să visez. Să învăţ, să aspir către un orizont pe care probabil că nu l-aş fi atins niciodată. Să mă îndrăgostesc. Cu ce folos? Să stau ascunsă timp de doi ani de zile într-o Anexa şi să rabd.
Paper has more patience than people. [1]
Să rabd, dar nu în tăcere. Iar ,,glasul” meu să aibă ecou în sufletele oamenilor peste ani şi ani. Cunoaşterea nu este în zadar. Bogăţia spirituală nu este în zadar. Răbdarea e o virtute. Dar când simţi că nu mai poţi? Închide-te într-o cameră şi scrie. Pune-ţi tot sufletul pe hârtie. Poate cândva cineva o să citească rândurile scrise de mâna ta şi o să rezoneze.
Poţi deveni nemuritor. Anne Frank m-a învăţat acest lucru. M-a făcut să îmi însuşesc visul ei. Nu am avut niciodată maturitatea pe care ea o avea la doar 15 ani, atunci când germanii au descoperit ascunzătoarea în care se afla. Dar mereu o să o am lângă mine să îmi dea curaj. Prin său.
Să ajung să intru în camera în care Anne şi-a scris sufletul a fost înduioşător. Vizitând Anexa în care ea a stat ascunsă m-a făcut să o îndrăgesc şi mai tare. O vedeam în toate desenele agăţate pe pereţi, în toate colţurile camerelor. Într-un fel, am considerat-o prietena mea şi am fost fericită. Orice om poate avea momente în care se simte incredibil de singur. Dar nu şi dacă ştii pe cine să ţii alături. Persoane sau personalităţi care să te inspire.
O vedere cu chipul Annei se află printre pozele cu prietenii mei. E mereu acolo. Împărtăşim acelaşi vis, aceleaşi aspiraţii. Mă simt nemuritoare când scriu. Contez. Şi asta numai datorită ei.
Dankjewel, mijn lieve, Anne! [2]
Era o tânără scriitoare minunată. Era cineva la cei treisprezece ani ai ei. Parcă ai vedea, la viteză mărită, un film cu un făt care capătă brusc chip şi începe să stăpânească lucrurile… dintr-odată, descoperă reflecţia, brusc, face portrete, schiţe de personaje, şi iată lungi întâmplări complicate, povestite atât de frumos, încât par să aibă în spate zeci de ciorne. Şi fără intenţia otrăvită de-a fi interesantă sau profundă. Este ea însăşi… Ardoarea, spiritul care o animă – mereu activ, punând mereu lucrurile în mişcare… E ca o surioară personală a lui Kafka, este fetiţa lui pierdută. [3]
Titlu: Autor: Anne Frank
Editură: Humanitas
Colectie: Jurnal Corespondență Memorii
An: 2011
Traducător: Gheorghe Nicolaescu
Pagini: 392
[3] Philip Roth – The Ghost Writer