Hai că poate ai totuși o șansă la vreme bună, vezi, ploaia s-a oprit, mi-am zis și apoi am chemat taxiul pentru a porni spre gară. Am plecat la Timișoara cu o geantă plină de cărți și cu așteptarea Festivalului European al Spectacolului Timișoara-Festivalulului Dramaturgiei Românești, organizat de Teatrul Național Mihai Eminescu în parteneriat cu Institutul Cultural Român și UNITER. La fix 5.45, când trenul de Budapesta a plecat din Gara de Nord și se întrecea cu trenul ieșean care pornise în același timp, au apărut și primele sclipiri de soare. Și așa a ținut-o vreo 45 de minute. Tu s-ar putea să fii chiar mai norocoasă decât ai îndrăznit să îți imaginezi, am jubilat iarăși în gând.
Dar vremea bună nu a ținut mult. Încet, încet s-a înnorat iar și la puțin timp au apărut și ploile. După Craiova, mai ales, orice râu și râuleț pe care îl vedeam se arăta hotărât să își depășească matca. Ultima ploaie a fost înainte de Lugoj. Mergeam deja de ceva vreme și norii păreau a se fi liniștit, când în zare am început să vedem fum – adică să nu vedem mai nimic, dacă pot spune așa. A urmat ultima ploaie de pe drum, dar cea mai puternică. Lovea puternic geamurile trenului și le acoperea cu șiroaie repezi.
Niciun minut întârziere în Gara de Nord a Timișoarei de data aceasta. Drumul a fost mai ușor decât mă așteptam. Era vorba totuși de nouă ore. Dar am prins loc la fereastră. Apoi, în stânga mea nu a fost deloc liniște – fără a fi totuși gălăgie –, un mic grup de studenți la Construcții mergeau și ei spre faza națională a unui concurs destinat specializării lor. În fața mea – o doamnă ce călătorea spre Arad, dar care și-a amintit cu nostalgie de perioada când era studentă la Timișoara. Și peste toate acestea, încă de când a pornit trenul, un amic ce m-a anunțat că va fi și el tot drumul la doar două vagoane distanță, prilej de vizite și de discuții.
În Timișoara am fost așteptată de domnul care de patru ani e șoferul Teatrului Național. Un om calm, la locul lui, un ghid foarte bun pe parcursul drumului până la Hotel. Atât de bun că, la doar o oră după ce am ajuns, mă aventuram singură pe străzile orașului pe care îl vizitam pentru prima dată, având doar indicațiile primite de la dumnealui. Și nu m-am simțit deloc străină. Ba chiar am ajuns la destinație. O singură remarcă tristă a domnului, când a venit vorba despre cultură: Nu vedeți, domnișoară, ne îndobitocim…
Orașul îmi pare cunoscut, fără să știu măcar de ce. Sau poate că știu. Clujul, de exemplu, e locul unde simt că am putere pentru a face orice, că sunt eu cea care nu are doar visuri, ci și planuri pentru a le atinge. Dar Timișoara e orașul primului drum singură. Plecam de fiecare dată cu părinți sau profesori, cu prieteni sau colegi, dar niciodată singură. Și a venit rândul Timișoarei, care, chiar dacă e precum un pacient în plină operație, având străzi întregi pe care se efectuează lucrări, e orașul cu parcuri, cu părinți ce savurează momentele în care copiii lor abia mergând sau încă în cărucior sunt atinși de porumbei, cu clădiri de un galben-portocaliu vechi, răsărind a istorie de după tei, salcâmi și stejari.
Despre Bega nu o să spun prea multe. Ea apare ca o prezență tăcută, discretă, dar ca un bun prilej de poduri frumoase și plimbări.
Poate că restul din ceea ce înseamnă Timișoara ar trebui să descopere fiecare. Eu voi reveni cu povești despre oameni și cu povești despre teatru, de la prima parte a FEST-FDR2014.
surse foto: (c) Delia Tudor