Iulia Trăncuță are 17 ani și este elevă la Colegiul Național Iulia Hasdeu din București. Spune că anii de liceu au învățat-o, printre altele, un lucru important: curajul. În luna aprilie a acestui an a obținut locul I la Olimpiada Națională de Istorie de la Baia Mare. Legat de această reușită, spune că nu crede într-o rețetă a succesului, dar crede în pasiune, în muncă și în dorința de autodepășire. Este o fire ambițioasă, perseverentă și dură cu ea însăși. Este convinsă de faptul că poți reuși în orice domeniu atâta timp cât ești foarte bun în ceea ce faci, motiv pentru care, în ceea ce o privește, cel puțin, spune că nu există ,,drumul”, dar că există ,,drumul ei”. Își dorește doar ca, de-a lungul său, să aibă mereu alături oameni deosebiți.

Cum a început povestea cu istoria?

Nu îmi mai amintesc care a fost primul meu contact cu ideea de istorie, pentru simplul fapt că am crescut cu ideea asta, prin mama mea, profesoară de istorie. Povestea a început de mult, de când mă împiedicam prin casă de cărți de istorie vechi, de atlase istorice colorate și lucioase, de dicționare groase de termeni istorici, dintr-acelea cu coperte tari, care abia de mai pot cuprinde sutele de file. Nu a durat mult până ce am început să îmi bag nasul printre ele, arătându-mă interesată mai ales de cele cu imagini și ignorându-le în mod consecvent pe cele ticsite cu date. Îmi plăceau mai ales cărțile dintr-o colecție pentru copii, numită Descoperirea istoriei, ce cuprindea titluri ca Imperiul Roman, Cruciadele, 150 de ani care au schimbat lumea (1750-1900). Eram înnebunită și după cărți cu titluri ca Viața în Egiptul Antic sau De ce sunt grecii altfel?. Dezvoltam adevărate obsesii pentru lumile pe care le descopeream acolo, atât de mult mi-aș fi dorit să fi trăit și eu ,,pe vremea aia’’.

Pe măsură ce am crescut, am descoperit nu doar cât de bine este ca, citind istorie, să afli despre ceea ce a fost înainte de tine, dar și cât de bine este să ai pe cineva cu care să discuți istorie, având în față nu un profesor, ci un părinte. Cu toate acestea, am putut să spun că sunt pasionată de istorie abia în liceu. M-am dezmeticit brusc și am conștientizat, pentru prima dată, că asta îmi place să fac. Descoperirea n-am făcut-o singură, ci ajutată, indirect, de profesorul meu, care probabil nici astăzi nu știe ce rol mare a jucat. Pentru mine contează însă mult omenii pe care îi am în jur, și sunt convinsă și acum de faptul că nu aș fi ajuns niciodată să merg pe calea asta dacă nu aș fi avut un profesor de excepție.

Nici nu se pune problema că aș fi elevul crescut în spiritul olimpiadelor, ba chiar m-am ferit ceva timp de ele, deși în generală mai fusesem la Olimpiada de Română, care mi se părea că nu avea nicio treabă cu pasiunea mea pentru scris, și la una de biologie, care, oricum, nu se număra printre pasiunile mele. Nici la liceu nu m-am avântat imediat în Olimpiada de Istorie. Am considerat că o fire lipsită de încredere ca mine, care se panichează repede, care se stresează pentru cele mai mărunte lucruri, care se simte dărâmată de orice nereușită, înclinată să dramatizeze, cam nedisciplinată și deloc tehnică, ar trebui să stea în banca ei.

În primul an, problema Olimpiadei fie nu a fost pusă, întrucât încă mă acomodam cu noua viață, fie nu a avut câștig de cauză în fața fricii de eșec. În clasa a X-a însă, ceea ce m-a făcut să mă hotărăsc defintiv au fost cuvintele profesorului meu: Trăncuță, știi ce idee mi-a venit? Nu vrei tu să te duci la Olimpiadă?. Peste alte câteva săptămâni când, cu ochii încă în lucrarea mea, pe care o corecta, mi-a zis Tu trebuie neapărat să te duci la Olimpiadă!, eram deja decisă. Deși nu mi-a ieșit atunci cu Olimpiada, anul trecut a fost un an important pentru mine. Faptul că o dădusem în bară m-a dărâmat, așa cum intuiesem, pentru că mă implicasem mult, pentru că îmi dorisem mult și pentru că eram eu convinsă că meritam mai mult. Dar greșeam. Meritam fix șutul ăla, pentru că încă nu eram pregătită.

Încă nu înțelesesem că, pentru a reuși, trebuie să deții și să te folosești cu o siguranță de neclintit de anumite competențe, că nu totul se rezumă la a avea informații, că trebuie să fii atent la toate, că trebuie să te aduni complet în alea câteva clipe dinaintea momentului în care vârful pixului tău atinge foaia și că, apoi, timp de trei ore, trebuie să cuprinzi în lucrarea aia tot ceea ce ești tu, la nivelul cel mai înalt. Timp de trei ore, trebuie să te folosești de toate atuurile pe care le ai, dar și să fii într-atât de stăpân pe tine însuți încât să știi exact în ce moment să te folosești de fiecare dintre acestea. Și, dacă nu pun la socoteală perioada de vreo două-trei săptămâni de năuceală care a urmat eșecului ăluia, astăzi mi se pare chiar amuzant. Măcar am învățat o lecție importantă: prima condiție pentru a trece mai departe la Olimpiadă este să citești fiecare cerință. La începutul clasei a XI-a, când nici nu încăpea îndoială în mintea mea că îmi voi încerca din nou norocul, aveam măcar linișitea că de problema asta, cu uitatul cerințelor, m-am vindecat complet. Eram pusă pe treabă, cuprinsă de o așa nerăbdare, ambiție, dorință. Ce ar fi putut să mă mai oprească?

Ce părere ai despre sistemul de învățământ din România?

Câteodată mă gândesc că, dintre toate lucrurile din țara asta, eu mai cred cu adevărat doar în școala românească. Asta, sigur, dacă închid ochii în fața părților nu prea bune. Dar cred în ea atâta timp cât o identific cu oamenii deosebiți pe care i-am întâlnit aici, care știu sigur că mi-au marcat destinul și care au influențat într-un fel sau altul, poate doar prin simplul fapt că i-am cunoscut, măcar o decizie importantă din viața mea. Cred în sistemul de învățământ românesc pentru că, așa cum e el, șchiopătând, m-a format pe mine, cu răbdare, cu pricepere și, da, cu dedicație.

Ce aș vrea să fie schimbat urgent este problema legată de calificarea profesorilor. De la un timp, prea multe persoane intră mult prea ușor în învățământ și fără să aibă vreo pregătire reală. Ar trebui să se știe faptul că nu poți avea elevi buni fără profesori buni. Și câte persoane nu predau astăzi prin școli fără să aibă habar de ceea ce înseamnă cu adevărat meseria de profesor, fără să aibă cunoștințele necesare, nu numai despre cum trebuie să îi înveți pe alții, dar, în mod practic, despre ceea ce trebuie să îi înveți. Mi se pare îngrozitor faptul că s-a ajuns la profesori de umplutură.

Dar despre fenomenul migrației geniilor?

Faptul că România a ajuns o țară care pune pe fugă toți oamenii de calitate la formarea cărora a contribuit și ea, fără să știe să îi păstreze, este, fără îndoială, trist. România ignoră fenomenul ăsta fără să își dea seama de ceea ce pierde, fără să își dea seama că lăsându-i să plece se distruge pe ea, alături de orice speranță într-un altfel de viitor, mai bun.

În ce domeniu vrei să urmezi cursurile unei facultăți și de ce? În România sau în străinătate?

Am hotărât de ceva vreme că voi urma Facultatea de Psiholgie, din cadrul Universității din București. Decizia am luat-o mai mult prin eliminare. Le-am eliminat din start pe cele care necesită un talent, o pasiune pe care eu nu le am, convinsă că munca dă roade, dar nu fără talent. Au rămas cele legate de domeniile care îmi sunt tare, tare dragi, printre care Facultatea de Istorie și cea de Litere. Cu toată părerea de rău, le-am eliminat din cauza șansei extrem de ridicate de a ajunge profesor. Nu că, în ciuda tuturor dificultăților, meseria de profesor nu ar fi una extraordinar de frumoasă, doar că nu mă văd fiind profesor. Și pentru că cineva mi-a spus să mă feresc de drumuri înfundate. Cred că odată ajuns la catedră cam intri pe un drum înfundat. Chestia cu psihologia este, în mod surprinzător, poate, și oarecum ciudat, punctul în care literatura m-a adus. De când mă știu îmi plac romanele psihologice. Personajele complicate psihologic. Mereu mi-a plăcut să fiu în preajma unor astfel de personaje, să le observ, să le pătrund gândurile, sentimentele, năzuințele. Să le înțeleg. Treptat, mi-a răsărit în minte ideea asta, cum că aș fi un bun psiholog, și dacă îmi este imposibil să ajut în vreun fel personajele de roman, întrucât drumul lor este deja unul stabilit și asupra căruia, oricât aș vrea eu uneori, nu am nicio putere, aș putea, în schimb, să ajut oameni în carne și oase. În plus, cu toate că mulți își dau ochii peste cap când aud de psihologie, care ,,nu are viitor’’, eu cred că psihologia îți lasă mai multe drumuri deschise. Și e simplu. Asta simt eu. Simt că pot să fiu foarte bună la asta.

Este România o țară de salvat sau o țară de investit?

Pot să spun că este o țară de salvat prin investit? România nu are o șansă decât prin oamenii ei, adevărata salvare doar de acolo poate veni, iar în oameni trebuie să investești. Cum? Răsplătind pasiunea, munca, dăruirea. Nu poți cere medicilor, profesorilor să salveze și să formeze oameni ținându-i la marginea societății.

Cum îți vezi generația?

Generația mea este ca oricare altă generație: cu bune și cu rele. În mod concret, la o privire în ansamblu, nu am cum să nu remarc faptul că ea se comportă ca o masă amorfă, din care se desprind, pe ici, pe colo, mici individualități. Ce nu îmi place este dorința asta disperată de ,,a fi în pas cu lumea’’. Frica de a fi altfel. Este adevărat că nu toți, dar mulți dintre tinerii pe care îi cunosc și cu care mă intersectez în fiecare zi sunt lipsiți de personalitate. Deciziile lor nu mai sunt unele conștientizate. Refuză să mai gândească pentru ei. Ce fac? Se uită în dreapta și în stânga și cred că dacă ceilalți acționează într-un anumit fel, atunci acesta este lucrul care trebuie neapărat făcut. De asemenea, generația mea este una extrem de materialistă. Sufocată, efectiv, de dorința de a deține, de a avea fiecare ceea ce au toți ceilalți. Diferite articole de îmbrăcăminte, telefoanele de ultimă generație au devenit niște standarde la care tot mai mulți tineri se simt obligați ,,să se ridice’’, convinși că dacă nu o fac, atunci nu vor fi acceptați în anumite grupuri, din care își doresc cu ardoare să facă parte. Frecventarea doar a anumitor cluburi, puburi, cafenele se impune ca o altă condiție necesară pentru integrarea lor în mulțimea care tinde să trăiască în același ritm, și care, desigur, are convingeri foarte solide legate de ceea ce contează cu adevărat la vârsta asta. Ce se află, de foarte multe ori, în capul listei? Să fii popular.

Desigur, lucrurile astea nu sunt nici pe departe valabile pentru toți tinerii. Depinde foarte mult de cercurile în care alegi să te învârți. Și printre toți tinerii ăia care au ca valoare supremă popularitatea, se vor găsi și destui tineri care cred în lucruri cu adevărat frumoase și care au îndrăzneala să viseze la mai mult. De exemplu, la Olimpiada de anul acesta am avut șansa să cunosc astfel de tineri – oameni interesanți, cu care poți discuta orice, cu acea doză de umor și ironie care frapează la un tânăr de 18 ani, oameni pasionați, talentați, dar care știu că rezultatele bune nu vin decât cu mult efort, efort de la care nu se dau în lături, îmbrățișându-l chiar, cu siguranța omului dornic să se depășească pe el însuși, cu speranța pe care orice tânăr o nutrește în fața unei provocări bune. Pe scurt, oameni despre care nu ai nici cea mai mică îndoială că vor ajunge mari. Sunt tineri ai generației mele, sunt aici, dar parcă nu-s de aici, atât de mult reușesc să te uimească.

Crezi în conceptul de mentorat? Ai mentori?

Cred în faptul că pământul ar fi de nelocuit dacă nu am avea pe cine admira[1], oameni de la care să ne dorim să învățăm mult, oameni care să ne ajute, până la urmă, să ne descoperim pe noi înșine. Cred că după răspunsul de mai sus, nici nu mai încape îndoială că eu am găsit astfel de oameni în profesorii mei.

Care pot fi modelele societății românești pentru puștii de 16-17 ani?

În general, puștii trebuie să înțeleagă mai întâi că nu tot ce zboară se mănâncă și că nu își pot alege un model doar după imaginea pe care respectivul o afișează și care, de cele mai multe ori, nu este decât un artificiu. Alegerea modelelor este o chestiune de valori. Depinde în care valori decizi să crezi. Adevăratele modele nu sunt însă cele pe care le culegi de pe la televizor, de prin revistele de modă, de prin ziarele de scandal. Modele sunt cele care te fac să te simți întreg, cele care, prin simpla lor existență, nu ți-ar permite nicicând să te pierzi pe tine însuți. Modele pot fi toți oamenii buni pe care îi întâlnești. Sunt acei oameni despre care te întrebi cum ar fi fost să nu îi cunoști niciodată și te întristezi brusc, neștiind cui să mai mulțumești pentru faptul că ai avut norocul să te intersectezi cu ei. Modelele ți le poți alege și în funcție de talentele pe care le ai. Poți avea drept modele pictori, compozitori, scriitori, sportivi. Și, slavă Domnului, societatea românească are destui cu care să se mândrească.

Oricum, nu trebuie să îți propui să ai un model. Vine de la sine și nici nu îți dai seama când se întâmplă. Descoperi oameni și îți dai brusc seama că sunt oameni care te inspiră, că bucuria ta este legată și de simplul gând ce se îndreaptă către ei, că le datorezi o bună parte din pacea ta interioară, din acea liniște care vine odată cu sentimentul că ești, într-un fel, vegheat, că îți știi locul și că nu ai avea cum să te rătăcești. Și, chiar de-ar fi întuneric, ar exista, acolo, o lumină care să te călăuzească.

[1] Simone de Beauvoir – Memoriile unei fete cuminți