Societatea românească a trăit în anii ’80 sub auspiciile unei istorii propagandistice, al cărei scop era să arate măreția unui popor care în acel prezent era aflat într-o acută criză socială. O nație sărăcită, care, sub pretextul plății datoriilor externe, era obligată să stea la cozi kilometrice pentru pâine și salam și care vedea portocale și banane doar o dată pe an, de Crăciun. Iar atunci bananele erau verzi și crude.
Și totuși acest popor era învățat că încă din moși-strămoși a reprezentat o oază de civilizație și un bastion al creștinătății în fața tăvălugului otoman. Că Ștefan cel Mare a fost un bun creștin, Vlad Țepeș un iscusit conducător antiotoman, iar Mihai Viteazul un mare român. Și asta a reușit să aducă mândrie unui popor aflat în suferință.
Pe urmă a venit momentul 1989. Pornită de la Timișoara, răspândităapoi în toată țara, revoluția anticomunistă a avut ca principală cauză tocmai criza în care era adâncită societatea românească. Această situație era determinată de neajunsurile menționate câteva rânduri mai sus, la care adăugăm și privarea de libertăți specifică unui regim totalitar: presă și literatură cenzurate, o reprezentativitate politică inexistentă din pricina faptului că pe scena politică românească trăia un singur partid, imposibilitatea de a vizita alte țări și, mai ales, intruziunea statului în viața privată, prin interzicerea avortului și a măsurilor anticoncepționale. La toți acești factori putem adăuga „mitul democrației” ce pătrundea printre românii înfometați ca o rază de lumină în zori, după o noapte furtunoasă și întunecată.
Desigur, rândurile acestea nu au ca scop să vă convingă că „atunci” era mai rău și că „acum” este mai bine. În perioada comunistă șomajul era foarte redus, fiecare avea loc de muncă și ceva bani. Totuși, numai cei foarte înstăriți, mai marii partidului, aveau acces la toate bunătățile care sunt disponibile astăzi. În general, românul de rând avea bani, dar nu avea pe ce să-i cheltuie. Acum avem ce să cumpărăm, iar fiecare are o șansă în viață, dacă investește multă muncă și are puțin noroc. Am putea reduce comparația, simplu, într-o singură fraza: „atunci aveai bani, dar n-aveai nicio șansă la bunăstare și nici ce să cumperi, acum ai oportunități și ai ce să cumperi, dar mai greu cu banii”. Iar eu unul prefer a doua variantă.
Imediat după revoluția din 1989, care a înlăturat regimul comunist și clica lui Ceaușescu de la putere, democrația a înflorit în România. Au apărut zeci de partide, zeci de televiziuni, presa nu mai este cenzurată (cel puțin nu de factorul politic), iar fiecare om are, teoretic, o șansă la bunăstare. După câteva decenii, România a reușit să-și obțină țelurile naționale: integrarea euro-atlantică. Astfel că prin NATO vom fi protejați de marțieni, iar prin UE vom aduce fonduri europene în țară și cetățenii români sunt liberi să meargă în toată Europa, chiar și până în Insulele Canare.
Odată cu restricțiile ce au căzut în același timp cu trecerea de la totalitarism la democrație a apărut și nevoia de a schimba tot ceea ce era considerat „comunist”. Inclusiv istoria. Astfel, mulți dintre istoricii români s-au grăbit să rescrie istoria, să facă judecăți și aprecieri din ce în ce mai sincere despre eroii istoriei comuniste. Drept urmare, Vlad Țepeș, pe lângă un însetat de sânge, a fost și un trișor care i-a atacat noaptea pe turci, Ștefan cel Mare a fost și un mare amator de vinuri, iar Mihai Viteazul a realizat unirea nu pentru idealul de unitate al românilor, speculat de Bălcescu la momentul 1848, ci din rațiuni geopolitice și geostrategice. Apoi, România nu a fost nici primul bastion de apărare a creștinătății față de otomani. Concluzia trasă de istoricii postcomuniști este că poporul român nu are eroi, ci doar o gloată de profitori care trăgeau pentru binele lor și al persoanelor apropiate. Vă sună cunoscut?
Una dintre ultimele astfel de afirmații a fost făcută recent de un foarte cunoscut istoric, eseist, scriitor, a cărui valoare în niciun caz nu îmi permit să o contest. Acesta a pretins că Transilvania nu este un teritoriu românesc, întrucât, înainte de unirea de la 1918, ținutul nu a aparținut niciodată din punct de vedere politic de țara noastră.
Se adăuga şi faptul că România avea un drept incontestabil asupra Basarabiei, provincie răpită Moldovei în 1812, partea ei sudică fiind apoi retrocedată în 1856, dar din nou anexată de Rusia în 1878. Un drept similar putea invoca România şi în ceea ce priveşte Bucovina, ruptă tot din Moldova, la 1775, şi anexată de austrieci. Transilvania nu se afla însă într-o asemenea situaţie. Nu aparţinuse niciodată României sau vreunuia dintre principatele care formaseră România la 1859. De la începuturile sale statale fusese înglobată în Ungaria şi, chiar când Ungaria dispăruse, continuase, prin elita sa conducătoare şi prin organizarea de stat, să se înfăţişeze ca parte a vechiului regat ungar. Românii puteau invoca, fireşte, cum au şi făcut, un drept etnic asupra Transilvaniei (populaţia românească fiind majoritară), dar nu şi vreun drept istoric. Puteau să-i acuze pe unguri că îi asupreau sau îi discriminau pe români, dar nu-i puteau acuza că „răpiseră“ vreodată Transilvania.[1]
Desigur, putem argumenta că istoria este subiectivă și că fiecare om are dreptul la propria interpretare a acesteia. Unii dintre noi avem oportunitatea să ne facem vizibilă opinia unui auditoriu mai larg, alții doar să ne impresionăm familia în timpul unei cine, când ne sărbătorim rudele. Însă, în cazul de față, consider că autorul a folosit un argument slab pentru a-și susține punctul de vedere, mai ales dacă ținem cont de auditoriul căruia i se adresează, unul specializat pe acest domeniu, el nefiind doar un tânăr pasionat care le vorbește unchiului și tatălui său la un șpriț sau unei fete simpatice la un suc.
În principiu, sunt de acord că Mihai Viteazul a făcut unirea pentru că era foarte important din punct de vedere geostrategic să țină sub control un teritoriu foarte vast, aflat între trei mari puteri: Imperiul Otoman, Austria și Polonia. Și eu, la rândul meu, opinez că Imperiul Otoman a refuzat să cucerească Țările Române nu pentru că ar fi fost acestea foarte puternice din punct de vedere militar, ci pur și simplu pentru că Istanbulul era interesat de linia Dunării și de nimic mai mult.
De asemenea, sunt de acord că am profitat de situația internațională după Războiul Crimeii pentru a se ajunge la Unirea Principatelor[2]. Și achiesez cu opinia că România a avut noroc ca, intrând în Primul Război Mondial pentru Transilvania, să-i cadă, prin mană cerească (a se citi „revoluția bolșevică”), Basarabia și Bucovina[3]. Însă cu rândurile de mai sus chiar nu pot fi pe același fir.
Ce înseamnă acela „drept istoric”? Autoritatea politică a Ungariei față de Transilvania este mai „drept istoric” decât metoda prin care s-a realizat unirea de la 1 decembrie, și anume aceea a principiului autodeterminării popoarelor? Mi-ar fi plăcut să fie posibil ca autorul acelor rânduri să fie pus față în față cu Iuliu Maniu. Să văd dacă ar avea curajul să-i spună toate acestea.
Desigur, toate eforturile istoricilor postcomuniști trebuie lăudate. Aceștia au încercat să scoată istoria românească din întuneric și să o transforme din material de propagandă în material didactic. Însă până unde putem merge? Demitizăm istoria, o spunem „pe bune”, dar oare poporul român n-ar avea nevoie de eroii săi? Oare n-ar trebui să punem ceva ca să acoperim golul rămas, mai ales în aceste vremuri mai puțin fericite?
[1] Lucian Boia, „Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări”, editura Humanitas [2] Eduard Popa, Interviu despre „Mica Unire” de la 24 ianuarie 1859 cu profesorul Alin Ciupală, crainicul.ro, 23 ianuarie 2014 [3] Florin Constantiniu, „O istorie sinceră a poporului român”, editura Univers Enciclopedic, București, 1997, pp. 286-302.